Toate drumurile duc spre noi

Am încercat să fugim unul de altul. Câteodată pe rând, alteori deodată. Asta de când am descoperit că sentimentele noastre sunt mai puternice decât credeam. Nu mai era o simplă simpatie. Era altceva. Ceva ce nu am mai cunoscut până atunci. Ceva care ne ţinea treji toată noaptea, ceva care ne făcea să ne dorim să vorbim mereu, câte 6-7 ore pe zi. Ceva care ne făcea să zâmbim cu gura până la urechi, în timp ce în partea stângă a pieptului simţeam cum ceva ia viaţă.

Şi a luat viaţă cel mai minunat sentiment din toate. Acel sentiment în care uneori, din 10 motive să fim supăraţi unul pe altul, şi doar 1 motiv să ne găsim câte o scuză,  să alegem unicul motiv. În care să ne dorim să cunoaştem cât mai multe despre celălalt, despre pasiunile noastre, despre visele noastre, despre dorinţele noastre.

De câteva ori, în fuga noastră, am decis să nu ne mai uităm în urmă. Să mergem doar înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi am mers, şi de fiecare dată am dat iar de noi. Fie că ne-am întâlnit întâmplător cu o persoană care să ne aducă aminte unul de altul, fie că m-ai zărit dintr-o mulţime de 30.000 de oameni, fie că te-am regăsit în toate locurile şi-n toţi oamenii, fie că…

Şi-atunci am descoperit. Când la doi oameni le e dat să se întâlnească, toate drumurile duc într-acolo. Şi melodia aia care cântă la radio, şi albastru, culoarea ta preferată, şi numărul tău, şi paşii mei… toate sunt drumuri care duc spre noi. Puţin câte puţin. Pas cu pas. Până când vom păşi împreună pe acelaşi drum.

De ce să te ridici de fiecare dată?

Ciudat mod prin care viața, de cele mai multe ori, știe să te arunce pe genunchi. Și nu oricum, ci cu așa o forță, de fiecare dată tot mai mare, încât ajungi să-ți spui că de data asta, e ultima oară. Și stai acolo jos, buimac pentru o perioadă, neînțelegând de unde  a mai venit și această lovitură. Tocmai acum, când parcă începeau să se așeze lucrurile… Când parcă, ai reușit și tu, să te ridici și să faci câțiva pași.

Ce ne este greu, nouă oamenilor, să înțelegem este că lovitură, după lovitură, după lovitură, după lovitură, după o nouă lovitură exact în locul în care mai ai vânătaia de la lovitura anterioară, modelează. Și frământă. Și iar modelează. Și abia apoi, după ce-am fost bine frământați, urmează focul. Cuptorul în care se fabrică minunile. Din care ies numai lucrări bune. Alea rele stau pe raft pentru a fi refăcute, sau sunt deja într-un coș.

Îmi place să simt că trăiesc. Să mă bucur, mă, de un zâmbet. Să mă îndrăgostesc. Să privesc pe cineva ca pentru ultima oară. Să văd o soluție, după ce m-am zbătut atât. Să încerc lucruri noi. Iată de asta, viața mă aruncă în genunchi uneori. Pentru că am curajul să mă ridic din nou, de fiecare dată. Pentru că îmi pun suficiente întrebări, încât să am aventura descoperirii răspunsurilor.

Da, s-ar putea ca la sfârșitul vieții, să îmi arăți corpul tău intact. Fără nici o zgârietură. Așa ca inima ta. În schimb, eu am să-ți arăt inima mea pe alocuri peticită, dar am să-ți povestesc cu zâmbetul pe buze de unde am fiecare cicatrice. Cu o lumină în priviri pe care ți-ai dori să o ai. Și-atunci ai să-ți spui: ”Ce prost am fost mă că eu am rămas jos. Nu am nici o lovitură, e drept, dar nici nu am… trăit.”

Femeia e ca vântul

A fost o vară toridă. O vară în care inima a fost împachetată o dată cu bagajele și purtată în locuri nevizitate. Nu a avut nevoie decât de câteva haine aruncate pe fugă într-o geantă, și de câteva planuri făcute și alea, mai mult cu viteza ”repede”. Înainte să iasă din casă, s-a privit în oglindă și și-a promis că va bate și de această dată, provocarea vieții.

Nu a spus nimănui că-și poartă inima printre bucățele. La ce bun? Nu avea nevoie de menajare. A închis de tot internetul și orice mijloc de informare, și a pășit în afara zonei de confort. Și a început să dea. Să ofere. Tot ce mai avea de oferit. Pentru că de obicei, când pui o plăcuță afară pe care scrie ”inimă în reabilitare”, înseamnă că tu nici măcar nu vrei încă să te vindeci. Vrei doar compasiune. Dar ea nu avea nevoie de așa ceva.

Și soarele i-a încălzit părul. Un pic prea mult, aș zice. Și a lăsat în urmă tot, și a reînceput să fie copil. Asta era modalitatea ei de-a reînvia. Să râdă până când rămâne fără aer. Să sară peste cap, pe niște saltele împrumutate. Să fugă noaptea țipând pentru că a văzut un păianjen. Să se spele pe dinți într-un pahar. Să scoată limba către copii. Să cânte tare și fals, deși știe că are voce frumoasă. Să-i îmbrățișeze pe ceilalți până când îi dor coastele.

”Tu parcă ai 17 ani” îi spuneau ceilalți amuzați. Atunci râdea și ea, și mai făcea o năzbâtie. Până când s-a terminat vara. În toamnă, și-a desfăcut bagajele. Și-a privit inima.

”Ei, cum e? Ești puternică, copil ce ești, așa cum ți-am zis?” s-a interesat el. ”Dar cum alfel?” spuse ea curajoasă. Și i-au dat lacrimile. Și a plâns, pentru prima oară după toată vara, în toamnă. ”Ești o copilă, asta ești! Fii puternică!” strigă el, crezând că așa o provoacă să fie dură.

A strâns din dinți, și-a șters lacrimile și i-a spus: ”Ție îți pasă, jucător de mingi?”.

”Toată viața o să-mi pese”. Și s-a făcut liniște. Și e toamnă, iar ea are din nou 17 ani…

Și e puternică, așa ca vântul care tocmai bate.