O iubire trecatoare

Unde erai cand totul s-a oprit? Cand totul s-a scufundat intr-o alta lume si s-a evaporat spre Rai? Oare era asa perfect totul si a trebuit sa mi-o furi? Sa ma lasi aici singur intr-un coltisor de pe Pamant, cu toti acesti pamanteni insuportabili, incompetenti, indiferenti?! Tuturor nu le pasa de faptele lor, nu le pasa ca maine va veni aici Heperyon si ca ne va lua lumina de pe Pamant. Ei imi fac visul meu sa pasa inutil, ei ma fac sa imi fie sila si frica de Terra. Te rog, vin-o aici si ia-ma acolo unde imi e locul, acolo unde exista frica pentru ziua de maine, unde toti sunt constienti de rasponsablitatea lor. Nu e locul potrivit pentru mine, aici, intre muritori, numai vreau sa le ascult si lor visele, sa le vad destinele ruinate, sa fiu prostit pe zi ce trece. Nimeni numai apreciazaarta, toate sunt pe interes. Nimic real, totul e condus de vis ce nu are nici o sansa sa devina realitate. Drumuri gresite, sau abordate gresit ce ajung sa faca catastrofe. Toti rad cand se
uita la o comedie, dar de ce nu toti plang cand se uita in jurul lor?! Si daca tot vorbesti despre “iubire”, fa-o cum trebuie! Si nu uita esecuri, nu uita adevaruri care dor, nu uita ca iubirea nu exista.. E doar un sentiment cerut de minte si de corp, ceva ce a ajuns sa ne conduca.. Sa facem mari greseli din cauza acestui lucru inexistent, sa distrugem copilarii.. Dar de fiecare cand astept cat mai mult acea zi, in acele moment abea astept sa se termine mai repede. Visele mele se transforma intr-o realitate oribila, guvernata de mizeria muritorilor. De o parte e un vis pictat in roz, ar pe de alta parte e un cosmar oribil mazgalit cu un gotic negru. O ironie ce ma face din ce in ce mai isteric, ce ma umple cu nebunie.  De ce ai plecat?.. De ce inca mai hoinaresti prin mintea mea care este din nou gata sa-ti mai dea o noua sansa.. Desi stiu ca ar trebui sa pretuiesc doar ce a fost, eu as fi vrut si “va fi”.. Nu ai stiut sa-mi daruiesti speranta de viitor, doar mi-ai luat-o
si pe cea a trecutului. Numai pot zambi cand te vad, numai simt cum vantul se strecoara prin parul meu.. Din cate am inteles sti sa faci multe pentru ceea ce vrei, sti sa ma convingi sa mai iti mii de sanse. Ai stiut mereu sa ma trezesti la realitate, desi asta doare, sa ma inveti cum e sa lupti cu adevarat pentru ceea ce vrei. Poate ca pe tine nu te-am vrut atat de mult.. Poate ca varsta face prea mari diferente, dar mereu zic ca m-am saturat si niciodata nu fac nimic insemnat ca sa schimb asta. Dar acum spun ca numai suport, vreau sa arat cat de mult m-am maturizat.. Chestia asta de cand a intrat in viata mea imi da aceleasi rezulatate si multa suferinta. Numai lacrimi aiurea, numai zboruri neinsemnate de pasari calatoare ce ratacesc vazduhul spre aievea.. Un vis ce se pierde in spuma amara a oceanului. Un aceleasi cosmar umilitor prin care trec zi de zi, noapte de noapte.. Totul ma urmareste si in somn, totul imi tulbura gandurile, opiniile, viitorul..
În timpul anului natura se schimbă de la un anotimp la altul. De fiecare dată se îmbracă în alte veşminte şi alte miresme, precum o prinţesă pretenţioasă.  Cea mai spectaculoasă schimbare este cea dintre vară şi toamnă.
Percepem fiecare nuanţă, fiecare foşnet a zonelor de relief.  La munte, aerul se răcoreşte sub cerul înnorat, plin de vise. Stâncile poartă tot culoarea veşnică a coniferelor iar vietăţile iau exemplul veveriţelor şi îşi adună provizii pentru îndelungata iarnă ce vine.
Cu o treaptă mai jos se văd pădurile pline de culorile schimbării: cărămizii, roşiatice  şi aurii. Pe jos se aşterne un covor moale, foşnitor. Soarele, tremurând, încearcă să mai încălzească pământul în ultima zi a anotimpului dedicat acestuia. La câmpie, cerul îmbălsămat de razele solare, stă încă mândru.
Toamna, rodul este bogat. Câmpurile forfotesc de oameni care îşi adună recolta. În oraşe, străzile sunt presărate cu mii  şi mii de frunze arămii, ruginii, vinete care se desprind din arborii uscaţi legănându-se.
Toamna îşi joacă rolul, desăvârşit  în fiecare colţ al pământului. Ea este regina care decorează pământul şi lasă loc de promisiuni.

Memorandumul din 1892

Memorandumul a reprezentat o petiţie semnată de liderii românilor din Transilvania şi adresată în 1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Acesta prezenta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care se număra recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale.
Totodată, memorandumul se dorea a fi un semn de protest faţă politica de maghiarizare practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867.

A fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi Pronunciamentul de la Blaj din mai 1868.
Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană.

Elaborarea petiţiei. Respingerea delegaţiei

Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene. Memorandumul a fost redactat de Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini.
Petiţia a fost aprobată la 25 martie 1892 şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, apoi l-a trimis autorităţilor maghiare. Acest fapt a nemulţumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu. Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia de a fi returnat lui Ioan Raţiu. Motivaţia invocată a fost că Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socoteşte îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.

Conţinutul memorandumul. Condamnarea dualismului

Memorandumul face o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc.), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contestă şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania. De asemenea, este combătută declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar a avut puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare. Autorii Memorandumului subliniază faptul că ei nu şi-au propus schimbarea regimului politic, ci doar îmbunătăţirea situaţiei românilor, prin desfiinţarea dualismului austro-ungar şi revenirea la autonomia Transilvaniei.
Textul Memorandumului era acesta:

MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI UNGARIA către

Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Silesiei, Superioare şi Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului şi Tirolului etc. etc. etc. MAJESTATEA VOASTRĂ IMPERIALĂ ŞI REGALĂ APOSTOLICĂ! PREA GRAŢIOASE DOAMNE, Reprezentanţii Românilor din ţările Coroanei Ungare a Majestăţii Voastre, întrunindu-se în zilele de 20 şi 21 ianuarie 1892 în conferinţă la Sibiu au constatat că Românii sunt nemulţumiţi cu situaţia politică creiată de sistemul de guvernământ inaugurat în anii 1866-1868 şi cu întreaga desvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, nu mai au, după tristele experienţe, pe care le-au făcut, nici o încredere în dieta dela Budapesta şi în guvernul maghiar, şi după lungi şi mature cumpăniri, au căzut cu toţii de acord, că e o chestiune de prudenţă patriotică, ca Românii să nu mai facă încercarea de a se folosi de dreptul lor de a alege deputaţi, ci să se considere ca nefiind reprezentaţi în dieta ţării lor. Din însărcinarea acelei conferinţe, în care au fost reprezentaţi toţi Românii din Cisleithania, ne prezentăm cu omagială supunere la treptele gloriosului Tron al Maiestăţii Voastre, ca să atragem părinteasca luare aminte a Majestăţii Voastre asupra primejdiilor ce rezultă pentru Patria comună din actuala politică de stat şi să aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre faptele în urma cărora Românii, cei mai credincioşi şi mai răbdători dintre cetăţenii Monarchiei, s-au văzut siliţi a renunţa, deocamdată, la exercitarea celor mai mari dintre drepturile, pe cari le au din îndurarea Maiestăţii Voastre, drept răsplată pentru jertfele de avere şi de sânge, pe cari le-au adus întru gloria Casei Domnitoare şi pentru Monarchie. În anii 1866-1868, dorind o mai fericită convieţuire a popoarelor adunate sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, V-aţi îndurat preagraţios a consimţi ca guvernarea Monarchiei să fie aşezată pe bazele Dualismului. Românii au întâmpinat cu îngrijorare această reformă radicală a sistemului de guvernare, deoarece pregătirile făcute pentru această nouă organizare, indicau înclinarea spre o politică internă greşită şi primejdioasă. Greşită şi primejdioasă, zicem, fiindcă în viaţa de stat e greşală primejdioasă orice încercare spre o desvoltare retrogresivă, făcută prin răpirea drepturilor câştigate. În desvoltarea istorică a vieţii statului nostru s-au cimentat în scurgerea secolelor drepturile deosebitelor popoare ce constituiesc Monarchia, iar desrobirea făcută după tristele evenimente dela 1848 aducea cu sine în mod firesc nu numai asigurarea acestor drepturi din partea statului ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, conform cuvintelor dreptăţii şi egalităţii. Şi era de prevăzut, că sub noul sistem de guvernare, exercitarea drepturilor câştigate ar fi aproape imposibilă. Românii, popor iubitor de ordine, şi plin de încredere în părinteasca priveghere a Majestăţii Voastre, au primit cu supunere noua stare de lucruri. Prea curând însă au trebuit să se încredinţeze că, în cercurile conducătoare, pretutindenea e încurajară tendinţa de a face, printr-o falsă aplicare a formelor constituţionale, iluzorii drepturile sancţionate de Majestatea Voastră din plină putere Monarchică. În ciuda solemnelor promisiuni de a satisface toate naţionalităţile, prin respectarea drepturilor odată câştigate, deodată cu noul sistem de guvernare s-a inaugurat în Regatul Ungar şi dominaţiunea de rasă, egemonia naţională artificială. Străduinţele pentru asigurarea acestei egemonii naţionale au predominat întreaga noastră viaţă constituţională în timpul ultimilor 25 de ani. Această politică de stat e diametral opusă cu desvoltarea vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, în contrazicere cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului Român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiunilor constituţionale ale statelor moderne. Istoria ne e martoră, că în viaţa milenară a statului nostru şi în desvoltarea lui istorică relaţiunile de popor cuceritor şi cucerit, ca principiu de drept public, n-au existat niciodată, n-a existat deci nici dominaţiune politică naţională. Toate frecuşurile, cari au eşit la iveală în viaţa socială şi în relaţiunile vieţii legislative a statului, se reduc la acţiunea pornită pe la anii 1790-1791 şi la reacţiunea provocată de acea acţiune. Ea se prezintă ca o fază a luptei pentru existenţa şi asigurarea naţională la popoarele ce compun acest regat. Poporul Român, atunci, ca în totdeauna, în baza dreptului său istoric milenar şi în virtutea importanţei ce i se cuvine, din punctul de vedere al numărul fiilor săi, al poziţiunii sale etnice şi geografice, precum şi a calităţilor sale, a nizuit spre validitarea drepturilor sale naţionale. Paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790 şi 1791, atitudinea din 1848, precum şi toate insistările de până la inaugurarea sistemului actual, sunt totatâtea dovezi, că a stăruit asupra acestor drepturi şi că în toate manifestările aspiraţiunilor lui a dominat ca idee fundamentală şi ca ţintă de realizare validitarea individualităţii sale naţionale ca factor de stat. Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, "Pragmatica Sancţiune" asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri la 1848 şi după desvoltarea făcută în anii 1863-1865 în dreptul public, avea în acest act preţios, suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie. Contrar prevederilor politice dominante într-un şir de secole, autonomia a fost, prin uniune, nimicită, într-o formă nejustă, contrară dreptului public şi drepturilor elementelor libere, cari constituesc Transilvania şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la desvoltarea ei specifică, cari toate reclamă cu insistenţă această autonomie. Prin acest act, poporul român se simte vătămat în drepturile sale istorice şi naţionale, pentrucă: a) Uniunea s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnătatea lor în această ţară - s-a enunţat prin o dietă, care ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din anii 1790-1791 şi a legilor din anul 1848, adecă a legilor din timpul întunecosului feudalism, relativ la care însuşi Majestatea Voastră, V-aţi îndurat a accentua în discursul de Tron dela 15 Iunie 1863 următoarele: "Acea parte a Constituţiunii avitice a marelui Principat Transilvania, care priveşte compunerea Dietei, s-a schimbat în urma ştergerii stării excepţionale a nobilimei, a robotelor şi a prestaţiilor urbariale şi în urma stabilirii egalităţii de datorii şi de drepturi civile pentru toate clasele locuitorilor ţării, atât de esenţial, încât o Dietă convocată pe baza Art. XI. al Legii din anul 1790-91, prin care ar fi exclusă cea mai mare parte a poporului dela exercitarea drepturilor civice politice în contra adevăratelor interese ale ţării, nici nu ar putea să fie privită ca o adevărată reprezentaţiune a poporaţiunii întregi din toată ţara, fără deosebire de stare, de naştere, de naţionalitate şi de religiune, care posedă autoritatea morală neapărat trebuincioasă, pentruca atât treburile din lăuntru ale Transilvaniei să le rezolve spre mulţumirea tuturor naţiunilor conlocuitoare în ea, cât şi în privinţa relaţiunilor de drept public ale aceleia către întreaga Monarchie să aducă la îndeplinire intenţiile noastre de părinte al ţării de repeţite ori respicata. Iar, "Fiindcă uniunea Transilvaniei cu Ungaria, conclusă în anul 1848, nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină putere legală şi de fapt îndată s-a desfăcut, am lăsat neatinse decisiunile Noastre dela 20 Octombrie 1860 şi am ordonat numai restaurarea reprezentaţiunii regnicolare a Transilvaniei." b) Vătămat se simte, de altă parte poporul român prin această uniune, pentrucă prin acel act s-a lucrat la efectuirea unei fuziuni fără considerare a legilor ce garantează autonomia acestei ţări. Uniunea şi inaugurarea ei prin Art. 43 al legii din 1868 sunt desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, cari asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate atât din punct de vedere legislativ şi juridic cât şi din cel politic. Ajungând, prin sistemul dualist şi prin uniune puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, a urmărit numai asigurarea egemoniei sale şi unificarea naţională maghiară, şi toate legile create de atunci, cât şi executarea lor, adeveresc mersul spre povârniş. Drept ilustrare a acestui trist adevăr ne luăm voe a aprecia în linii generale, câteva din aceste legi, ca: Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare. În continuare memoriul demonstrează toate nedreptăţile ce s-au făcut românilor prin legile indicate, cum şi-au bătut joc de elementul românesc, atât pe teren politic, economic, cultural, cât şi naţional. Prin descrierea Legii electorale memorandul demonstrează cum s-au răpit drepturile cetăţeneşti şi politice ale românilor. 90 la sută din alegătorii români au fost excluşi dela dreptul de vot, pentru a putea fi majoraţi de ungurii în minoritate etnică. Cu privire la prigoana bisericei şi şcolii româneşti - dupăce face o amănunţită descriere a actelor de guvernământ, cari stingheresc aceste instituţii - declară: "Majestatea Voastră! Românii şi-au păstrat naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor păstra şi în lupta cu actualul sistem de guvernământ. Lupta îi opreşte însă în desvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune şi-i înstreinează din ce în ce mai mult de concetăţenii lor maghiari, cari, seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile, au pierdut simţul comunităţii de interese, care leagă pe popoarele adunate sub ocrotirea Majestăţii Voastre şi risipesc puterile statului în opintiri zadarnice pentru anularea a tot ce nu e maghiar în statul ungar. Din datorie cetăţenească protestăm împotriva acestor opintiri, având conştiinţa că această datorie ne-am făcut-o în toate împrejurările şi nu ni se poate imputa că am încurajat guvernul să meargă spre prăpastia spre care se apropie, că nu i-am atras atenţia la timp asupra acestui mare pericol." Privitor la Legea de presă constată: că "în timp ce nici un ziar maghiar nu a fost sancţionat pentru ura de rasă ce o provoacă încontin, pentru combaterea bunei înţelegeri şi aţâţarea la ură între popoarele conlocuitoare din Monarchie, ziarele româneşti ca "Federaţiunea", "Albina", "Observatorul", "Gazeta Transilvaniei", "Tribuna" şi "Rumenische Revue" au fost condamnate de Tribunale şi curţile cu juraţii pentrucă au desaprobat procedurile ilegale şi au combătut aţâţarea la ură a ziarelor maghiare. Ba a fost condamnat şi un deputat român pentrucă a făcut o circulară către alegătorii lui. Într-un singur an au fost înscenate şapte procese de presă ziarelor româneşti, pentrucă au atras atenţiunea celor în drept asupra gravei situaţii în care ajunge ţara prin permanenta aţâţare la ură contra românilor. Nu a fost cruţat nici Generalul deputat Traian Doda, fiind condamnat la doi ani închisoare şi o mie de galbeni amendă pentru un manifest electoral. Un procuror "regal" a declarat cu prilejul unui proces de presă că devotamentul faţă de împărat nu este patriotism şi a insultat decoraţiunea oferită de Maiestatea Voastră grănicerilor dela Năsăud, spunând că faptele pentru cari au primit această decoraţiune sunt o pată ruşinoasă, care nu se va şterge în veci de pe obrazul poporului valach." În "Politica Agrară" memorandul descrie cum au fost jefuiţi românii de către magnaţi de pământurile lor, apoi continuă: "Majestatea Voastră! în cele două decenii, dela 1849 până la 1866 Românii au câştigat, în tocmai ca celelalte popoare asuprite ale Monarchiei, o serie de drepturi şi de garantii pentru desvoltarea lor naţională. Deşi în tratatele dualiste s-a stabilit respectarea acestor drepturi şi garantarea lor prin constituţie, totuşi experienţa a produs în inima românilor convingerea, că elementele ridicate prin falşa aplicare a Constituţiei, în fruntea statului, nu respectă drepturile acordate de majestatea Voastră, ci din ambiţie naţională legiferează răpirea drepturilor acestora. Călcarea angajamentelor, ascunderea adevărului asupra relaţiunilor interne, reaua credinţă în compunerea legilor şi aplicarea lor, proclamarea arbitrarului şi violului ca axiomă de stat, a devenit principiu de stat în Ungaria şi legile făcute dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea compusă din elemente muncitoare şi credincioase monarchiei." În concluzie Memorandul subliniază: "Ori cât de indispensabilă trebue să pară pentru fiecare patriot o schimbare salutară, totuşi românii în conferinţa lor, faţă cu turnura ce o iau evenimentele, se simt constrânşi a face o dureroasă mărturisire, că şi-au pierdut încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul lor. Românii cred că asanarea marelui rău arătat nu-o poate aştepta decât dela intervenţia celuilalt factor suprem: Coroana, care reprezentând cele mai înalte interese de stat are menirea de a se intercala între cetăţeni, atunci când statul ajunge într-o stare în care organismul său este ameninţat să se destrame. Pătrunşi de dorul păcii, pe care de mult nu o mai avem, îngrijoraţi de soarta patriei şi plini de încredere în înţelepciunea şi părintrasca solicitudine a Majestăţii Voastre, Românii se mângăe cu speranţa, că şi de data aceasta, ca de atâtea ori, se va adeveri tradiţionala lor credinţă că vindecarea relelor şi împăciuirea inimilor numai dela Tron poate veni în cele din urmă, căci inimile sunt ale Monarchului şi ele sunt plenitudinea puterii. Ai Maiestăţii Voastre cei mai credincioşi supuşi: Comitetul Adunării generale a reprezentanţilor alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria ales pentru redactarea memorandului. Sibiu, 26 martie 1892. Dr. Ioan Raţiu preşedinte, Gheorghe Pop de Băseşti, vicepreşedinte, Eugen Brote, vicepreşedinte, Dr. Vasile Lucaciu, secretar general, Septimiu Albini secretar. Comitetul se mai compune din următorii: Dr. D. P. Barcianu, Dr. Teodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, Dr. I. Tripon, Nicolae Cristea, Gavril Manu, Dimitri Comşa, Aurel Suciu, Dr. I Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Dr. Iuliu Mera, Gherasim Domide, Dr. A. Popovici, Rubin Patiţa, Iuliu Coroianu şi Vasile Raţiu.

Memorandiştii au pornit în revendicările lor de la afirmarea drepturilor istorice ale românilor bazată pe importanţa lor etnică din Transilvania (aprox. 65% din populaţia Transilvaniei), numerică (3 milioane de români la totalul de 13 milioane al Regatului Maghiar) şi economică (în aproximativ 65% din totalul teritoriului românii stăpâneau proprietate privată, pentru care plăteau dări la stat). Totodată, se pune accent pe „jertfa de sânge” pe care au dat-o românii pentru apărarea ţării, precum şi pe aspiraţiile culturale. Prin acestă petiţie s-a criticat foarte aspru sistemul legislativ al Ungariei, în special legea de deznaţionalizare şi legea electorală, precum şi aşa-numita „lege pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, care afirma existenţa unei singure naţiuni, cea maghiară.

„Faţă de toţi acuzaţii condamnaţi se constată caracterul periculos al delictului de agitaţie, atacându-se valabilitatea puterii obligatorii a uneia dintre cele mai cardinale legi fundamentale ale Ungariei, a legii numite Legea Uniunii, prin care s-a decretat uniunea vechiului Ardeal cu Ungaria propriu-zisă [...] Instanţa a găsit că pedeapsa aplicată acuzaţilor este în consonanţă cu gravitatea infracţiunii comise”

Sentinţa de condamnare a memorandiştilor din 25 mai 1894

Se arată că în cei 25 de ani de dualism, autorităţile maghiare au adus grave prejudicii atât românilor, cât şi celorlalte naţiuni din Imperiu. În concluzie, memorandiştii solicită ca „în formă egală legală şi prin concursul factorilor competenţi sistemul de guvernare să fie reformat în patria noastră, astfel ca să asigure drepturile odată câştigate şi să ţină seama de interesele legitime ale tuturor popoarelor care compun statul maghiar”.

Trimiterea în judecată a fruntaşilor ardeleni. Graţierea

Iniţial, guvernul de la Budapesta nu a luat nici o măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din 1883. În toată acestă perioadă are loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi din prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare. După ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria este prelungit pe 13 iulie 1892, autorităţile maghiare deschid acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare.
Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi etc. Guvernul maghiar nu îşi revizuieşte decizia în pofida tuturor protestelor, iar pe 16 iulie 1894 interzice activitatea PNR. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena.

Rolul memorandumului pentru istoria Transilvaniei

Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.

Istoria zilei de 8 Martie.

Sarbatorita cu entuziasm in „epoca de aur“, dispretuita si chiar blamata de multi dupa revolutia din 1989, ziua de 8 Martie a continuat insa sa fie privita ca o zi de omagiere a femeii. Multe voci sustin ca 8 Martie face parte dintr-o pleiada de sarbatori comuniste, fiind lasata mostenire de vechiul regim. Specialistii sustin insa ca aceasta zi, in care se aduce omagiu femeii, mamei, este mai mult de sorginte socialista. Totodata, acestia spun ca, la fel ca orice sarbatoare, 8 Martie sufera de lipsa de explicatie, dar ca nu trebuie privita cu suspiciune, chiar daca nu este o sarbatoare traditionala romaneasca. Necesitatea unei zile dedicate femeii a aparut inca de la inceputul secolului, dar impunerea sa pe plan international s-a realizat in anul 1977, printr-o rezolutie a Organizatiei Natiunilor Unite (ONU). „8 Martie nu este o sarbatoare comunista, ci cel mult una socialista. A fost impusa de catre Natiunile Unite, deci nu are nimic de-a face strict cu comunismul. Originile ei sunt identice cu ale unui curs de apa, cu mai multe izvoare. Cred ca prima data s-a vorbit despre o zi nationala a femeii in anul 1909, la o intrunire a Partidului Socialist din Statele Unite, cand mai bine de o suta de femei invitate la respectiva intrunire au hotarat sa sarbatoreasca o zi nationala a femeii in ultima duminica a lunii februarie. Aceasta in contextul in care femeile luptau pentru drepturi egale cu barbatii, pentru dreptul de vot, o mare problema pe care socialistii au adus-o in discutie“, ne-a explicat muzeograful Victor Munteanu. Necesitatea unei zile dedicate femeii, care sa fie sarbatorita la nivel international, a aparut in anul 1910, la Copenhaga, in cadrul Internationalei Socialiste, fara insa a se stabili o data exacta. Ulterior, in anul 1911, femeile din Germania au stabilit ziua de 19 martie ca Zi internationala a femeii, zi care va sta in cele din urma la originea zilei de 8 Martie. „Ziua propusa avea rolul de a marca data de 19 martie 1848, cand regele Prusiei facuse prima promisiune in privinta dreptului de vot al femeilor. A fost primul semnal ca femeile vor avea drept de vot. La aceasta zi au aderat apoi si femeile din Elvetia, din Austria si din Danemarca“, a mai precizat muzeograful. Istoricul zilei femeii include si anii de dupa primul razboi mondial. In anul 1917, femeile ruse au semnat actul de nastere al actualei zile dedicate femeii, respectiv ziua de 8 Martie. Este si motivul pentru care, de cele mai multe ori, s-a produs asocierea zilei de 8 Martie cu comunismul. „De fapt femeile ruse, care pierdusera foarte multi barbati pe front, au organizat un miting in care au militat pentru pace si pentru paine. Era sfarsitul iernii, fusesera trei ani de razboi, foamete. Acest miting s-a intamplat in ultima duminica a lunii februarie, dar in Calendarul Iulian. Cand s-a facut mutatia spre Calendarul Gregorian ziua aceasta a fost chiar 8 martie si a fost consfintita de Adunarea Natiunilor Unite, printr-o rezolutie, in anul 1977. Este o sarbatoare internationala a femeilor si a pacii si se sarbatoreste in toata lumea“, a explicat Victor Munteanu. Conform documentelor, in Romania 8 Martie se sarbatoreste din aceeasi perioada si a fost impusa in contextul vremii de regimul Ceausescu. Specialistii spun ca sarbatoarea a prins foarte mult, pentru ca nimeni nu avea nimic impotriva celebrarii unei zile a femeii. In prezent, ziua femeii este celebrata in majoritatea tarilor din Europa si in SUA, in functie de ceea ce fiecare popor intelege prin aceasta sarbatoare. In Anglia, spre exemplu, ziua este marcata de marsuri, intruniri, prin care este rememorata lupta femeilor pentru obtinerea de drepturi civile si politice. Peste obiceiul impamantenit de a dedica ziua de 8 Martie femeii s-a suprapus si o tenta educativa, de sarbatorire a mamelor. „Adultii sarbatoresc femeia. Copiii nu pot sarbatori femeia, pentru ca are alte conotatii, ei trebuie sa sarbatoreasca femeia-mama“.

Babele, zilele fetelor si femeilor In credinta populara romaneasca zilele cuprinse intre 1-9 martie sunt cunoscute sub denumirea de „babe“ si au radacini in legenda Babei Dochia. Foarte important este insa faptul ca si aceste zile erau prin excelenta sarbatorite sau „tinute“ numai de femei si fete. Babele, dupa cum bine se stie, isi regasesc originea in legenda Babei Dochia, o baba harca si o soacra rea, care, vrand sa o asupreasca pe nora sa, a trimis-o sa-i aduca fragi din padure la 1 martie. Fata a plecat plangand, dar, spune legenda, ajutata de Dumnezeu, a gasit fragi, i-a adus babei cofa plina, iar aceasta, crezand ca a venit primavara, a plecat cu oile la munte. A imbracat 9 cojoace, pe care din cauza caldurii le-a lepadat treptat si pana la urma a inghetat, transformandu-se intr-o stana de piatra. „Zeitatea este precrestina, numele insa este crestin. Este o confuzie facuta voit cu numele de Evdochia, care nu are nici o legatura cu personajul mitic al Babei Dochia. In civilizatia romaneasca exista acea perioada de trecere, de transformare a timpului si marile sarbatori aici isi gasesc locul, in perioadele de renovare a timpului, in care se pot face vraji de ursita, previziuni meteorologice si se pot face previziuni despre imaginea respectivei femei pentru anul care va veni. Fiecare fata sau femeie isi alege o baba in acest interval 1-9 martie si dupa cum ii incepe ziua asa ii va fi anul. Nu inseamna neaparat ca daca ziua e ploioasa sau innorata va fi neaparat un an rau, dimpotriva, e semn de fertilitate, de fecunditate. Daca ziua e insorita, asta inseamna ca asa va fi ea vazuta in anul care urmeaza de ceilalti membri ai comunitatii“, ne-a mai spus Victor Munteanu. Spolocania, sarbatoarea traditionala a femeii in Moldova Daca 8 Martie nu poate fi considerata o sarbatoare traditionala a romancelor, traditia ne arata ca inainte de 1900 si mult dupa aceea, in zona Moldovei a existat o zi de sarbatoare numai si numai pentru femei. Aceasta zi era Spolocania, in traditia populara prima zi a Postului Mare. In aceasta zi femeile se adunau la carciuma din sat si beau rachiu pentru a se curata de gustul mancarurilor „de dulce“. Denumirea zilei vine, cel mai probabil, din cuvantul ucrainean polokanie care inseamna „a curata“. In aceasta zi femeile spalau si blidele in care se mancase de frupt de-a lungul anului, acestea erau apoi urcate in pod si erau coborate dupa Pasti. „In partea Moldovei se sarbatorea Spolocania, inca tinuta in anumite zone. In aceasta zi numai femeile mergeau la carciuma, mancau si de frupt si traditia spune ca luau guri zdravene de rachiu ca sa nu ramana gustul mancarii de frupt. Era un episod ludic. Chipurile, ca sa nu-si dea seama barbatii ca merg la carciuma, isi luau de acasa si furca cu cate un caier de canepa, pentru ca era o sarbatoare care se tinea si pentru canepa. In acest fel, peste an canepa nu era atacata. Se chiuia dupa fiecare paharel de rachiu, crezandu-se astfel despre canepa ca va fi subtire. Se aruncau, de asemenea, ultimele picaturi din pahar in tavan, ca sa creasca inalta“, a povestit muzeograful. Din seria sarbatorilor celebrate de femei mai fac parte si Iordanitul, intalnit in sudul tarii (imediat dupa Boboteaza), Foca, zi in care numai femeile nu lucrau in vremile de demult (astazi nu lucreaza nici barbatii) si Rusaliile. Nu a existat insa o sarbatoare a femeilor care sa fie celebrata unitar in intreaga tara.

Sursa articol : http://www.2012en.ro/2011/03/istoria-zilei-de-8-martie-celebrarea-femeii-in-romania/ | Magazin Cultural Ştiinţific

Cutremurul din 1977 (România)

Cutremurul din 1977 (Cutremurul din '77) a fost un puternic cutremur care s-a produs la ora 21:22 în data de 4 martie 1977, cu efecte devastatoare asupra României. A avut o magnitudine de 7,2 grade^[1] pe scara Richter și o durată de circa 56 de secunde (55 conform altor surse), 1.570 (1578 conform altor surse) de victime, din care 1.391 (1424 conform altor surse) numai în București. La nivelul întregii țări au fost circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Majoritatea pagubelor materiale s-au concentrat la București unde peste 33 de clădiri și blocuri mari s-au prăbușit.
Cutremurul a afectat de asemenea și Bulgaria. În orașul Sviștov, trei blocuri de locuinte au fost distruse și peste 100 de oameni au fost uciși.
Epicentrul cutremurului a fost localizat în zona Vrancea, cea mai activă zonă seismică din țară, la o adâncime de circa 100 km. Unda de șoc s-a simțit aproape în toți Balcanii.


În seara zilei de 4 martie, președintele Nicolae Ceaușescu, împreună cu consoarta sa, participau la banchetul oficial oferit de președintele Nigeriei în cinstea oaspeților. După toastul șefului statului nigerian, un secretar român a intrat în sală și l-a informat pe Ceaușescu de situația din țară. Răspunzând calm la cuvântarea gazdei, președintele român s-a așezat și l-a anunțat în particular de dezastrul survenit în România. Banchetului i s-a pus capăt câteva minute mai târziu.
La început, știrile ajunse pe căi ocolite erau confuze, vorbind despre un cutremur de gradul 10, deci despre distrugerea totală a Bucureștiului. Pana de curent de la București făcea imposibilă orice comunicație. În plus, autoritățile locale erau confuze, neluând pe moment nici o măsură concretă. După restabilirea legăturii cu țara, Ceaușescu a cerut un raport sumar al situației din țară și a dat primele ordine de acțiune, o dată cu un apel către populație. S-a instituit, prin decret prezidențial, starea de necesitate pe întreg teritoriul României.
În timpul nopții, o aeronavă a adus delegația română înapoi în țară. Pe parcursul zilelor ce au urmat, Nicolae Ceaușescu, uneori însoțit de Elena, a făcut vizite în București pentru a evalua pagubele și a calma populația. A dat ordine ferme de a se continua salvarea victimelor chiar și peste termenul considerat limită de supraviețuire.
Cu ajutoare de la Crucea Roșie (mai ales câini dresați special pentru astfel de cazuri), cascadorii și pompierii români au făcut eforturi supraomenești pentru a salva cât mai multe vieți.

Mulți cetățeni au intrat în panică, majoritatea ieșind în stradă. Iată mărturia soldatului Mircea Nemigean din București:

„Eram santinelă pe acoperișul unui important obiectiv militar; adică, deasupra etajului șapte. Noaptea era destul de luminoasă și de văzut, puteam vedea până departe. Numai că odată parcă n-am mai simțit acoperișul sub picioare. M-am apucat însă bine de ceva și cu ochii numai primprejur, să văd ce se întâmplă. Dar nu-mi puteam crede ochilor. Cât vedeam cu ochii, toate blocurile se clătinau. Și toate clădirile se înclinau de-o parte și de cealaltă ca și copacii pe furtună. Prima undă a fost pe verticală. Câteva fracțiuni de secundă a părut să înceteze, dar apoi a reînceput pe orizontală. Cerul a crăpat brusc, de parcă stătea să se frângă în două. Am auzit detunături îndepărtate, apoi un zgomot înfundat, care parcă venea de peste tot; se auzea tot mai tare. Apoi a venit un vânt puternic, de era să mă azvârle jos. S-a dus, dar apoi s-a și întors înapoi, de data asta cu miros greu de ars. Și p-ormă s-au stins toate luminile... pe cer era un uriaș arc de foc, ca și cum s-a produs un scurtcircuit în tot orașul... Și atunci am zis: «Gata, cred că-i gata orașul!».”

Deși reacția autorităților a fost slabă în primele ore, foarte mulți oameni au ajutat din proprie inițiativă la îndepărtarea dărâmăturilor și la salvarea victimelor. Ulterior apelului prezidențial s-a trecut la sporirea producției de alimente primare, pentru a asigura necesarul populației, la restabilirea rețelelor utilitare (apă, gaz, telefoane, curent). Mulți au lucrat ore în șir fără să se odihnească, acoperind mai multe schimburi. Au fost trimise ajutoare din toată țara către zonele afectate.

Cutremurul a afectat și monumente de arhitectură. Regimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care, dintr-un motiv sau altul, erau „incomode” pentru el. Astfel, Biserica Ienei aflată în stânga blocului „Dunărea”, în dreptul Institutului de Arhitectură Ion Mincu și vis a vis de hotelul Intercontinental și Teatrul National, a fost pur și simplu demolată pentru că prezența ei „deranja”. În cadrul lucrărilor de demolare ale blocului „Dunărea”, turla bisericii a fost lovită cu utilajul de demolare. Din acest moment a început o cursă în care, pe de o parte oamenii de cultură (arhitecți, artiști plastici, etc.) încercau să oprească lucrările de demolare, iar pe de altă parte armata (direct implicată în acțiunea de înlăturare a urmelor cutremurului) se străduia să facă să dispară cât mai repede acest monument și lăcaș de cult. Din nefericire, monumentul nu a fost salvat, odată cu el dispărînd și picturile murale făcute de către Gheorghe Tattarescu, ca și cele anterioare acestuia, fresce de o mare valoare artistică.
De asemenea, fostul sediu al Uniunii Artiștilor Plastici (Casa arhitect Grigore Cerchez) aflat pe strada Sevastopol a căzut victimă aceleiași acțiuni.
Odată pornită, acțiunea de înlăturare a cât mai multe monumente de arhitectură și lăcașe de cult s-a extins și asupra colecțiilor și colecționarilor de artă. Sub pretextul „punerii la adăpost” a operelor de artă, colecțiile particulare și casele memoriale au fost deposedate de lucrările de artă aflate în patrimoniul lor, apărând ideea care s-a finalizat mai târziu a  Muzeului Colecțiilor. Este cazul casei memoriale Muzeul Gheorghe Tattarescu din care au fost luate lucrările de artă și depozitate „în siguranță”. După multe presiuni făcute de Georgeta Wertheimer, nepoata pictorului, lucrările s-au reîntors în casa memorială.

Memorialul Durerii

Sâmbătă, 15 februarie, la emisiunea Memorialul Durerii a fost invitat domnul Ion Varlam – membru PNŢ, scriitor, politolog, fost deţinut politic – în cadrul episodului 4 din seria “Revolta elevilor” (puteţi urmări emisiunea aici ), un episod prea puţin cunoscut din istoria ce nu se învaţă la şcoală. Şi, foarte probabil, nici nu se va învăţa prea curând, din păcate…
Rezistenţa anticomunistă s-a desfăşurat pe mai multe planuri, în diverse categorii socio-profesionale. Puţini dintre noi ştim însă că au existat tineri de vârste foarte fragede – elevi de liceu şi chiar de gimnaziu – care s-au opus regimului adus pe tancurile sovietice, cu o speranţă şi o frumoasă nebunie a vârstei, suferind ulterior consecinţe cumplite pentru faptele lor de rezistenţă la totalitarism, îndurând pedepse crunte, care nu au ţinut niciodată seama de faptul că erau minori.
Ion Varlam a făcut parte din lotul “Pătratul Roşu” (sau “Rombul Roşu“, cum e denumit uneori). Organizaţia Pătratul Roşu – înfiinţată în 1949 de Marioana Cantacuzino, nepoata lui George Enescu – era alcătuită dintr-un grup de elevi de la Liceul de Băieţi nr. 7 şi de la Liceul de Fete nr. 12 (ulterior Colegiul I.L. Caragiale), în majoritate rude ale unor mari personalităţi române. Scopul acestor elevi era acela de a da o mână de ajutor partizanilor din munţi, luptători anticomunişti.
În Strada Sofia nr. 5, la domiciliul Marioanei Cantacuzino, unde se strângeau pentru şedinţe “conspirative” membrii Pătratului Roşu, “şefa” grupului, în vârstă de 16 ani, a elaborat 100 de manifeste scrise de mână, pe foi de caiet dictando, copiate la indigo, care îndemnau populaţia la luptă împotriva regimului, cu mesaje precum: “Trăiască regele!”, “Curaj, români!“. Pentru a nu atrage atenţia şi a nu stârni suspiciuni securităţii omniprezente, elevii mai mari apelau la colegi de vârstă mai mică, ce dădeau o mână de ajutor la difuzarea manifestelor, pe care le lipeau pe pereţii caselor din cartier sau le introduceau în cutiile poştale ale vecinilor. Printre aceştia se aflau Ion Varlam, Radu Miclescu şi Mihnea Ştefănescu.
În 1950, Marioana Cantacuzino desfiinţează organizaţia Pătratul Roşu, de teama organelor de represiune, însă o reînfiinţează în ianuarie 1952. În vara acestui an membrii grupului sunt arestaţi. (În paranteză fie spus, nu doar aceştia suportă consecinţele: în iulie 1952 sunt arestaţi câţiva de tineri şi pentru “omisiune de denunţ”). Acuzaţia principală: Pătratul Roşu urmăreşte răsturnarea regimului.
La 18 iulie 1952, Ion Varlam, în vârstă de 14 ani şi o lună, este ridicat în toiul nopţii de la domiciliu şi dus în arest. În celula de la capătul unui lung tunel neaerisit îl întâmpină o lumină puternică, menită, probabil, supravegherii constante.  5  deţinuţi (adulţi) livizi, cu ochii foarte roşii, îşi îndreaptă privirile către tânărul coleg de celulă.  Acestuia îi par personaje dintr-un film  cu stafii, vieţuind într-un cavou. Aici, în arest, Ion Varlam este supus la intimidări, ameninţat cu moartea.

Din august până în noiembrie 1952, Ion Varlam este deţinut la Jilava: secţia I, celula 17.  O cameră de 5m pe 5 m, în care erau înghesuite câteva zeci de persoane, într-o mizerie indescriptibilă. Tineta (closetul) – un butoi de tablă cu două capace, în mijlocul camerei, separat doar de nişte rogojini. Miros pestinenţial. Un polonic de apă pe zi per deţinut, pentru igiena personală sau a hainelor.
Temniţa de la Jilava era, după cum avea să-şi amintească mai târziu Marioana Cantacuzino, o groapă din care nu se vedea niciodată cerul: “Pământul, lumea continuau foarte sus deasupra ta, excluzându-te“. În noiembrie 1952, prin Decizia 1011, Marioana Cantacuzino avea să-şi afle pedeapsa: 48 de luni de detenţie. Mihai Sturza, membru al grupului, primeşte o condamnare de 24 de luni. Radu Miclescu, colegul lor, primeşte 36 de luni. În lipsa lui, mama sa, şantajată brutal de Securitate, se sinucide. Ion Varlam şi Mihnea Ştefănescu, minorii din Pătratul Roşu, sunt trimişi la Centrul de triere-reeducare din Calea Griviţei. Ulterior, Ion Varlam va fi transferat la Timişoara (unul dintre principalele spaţii penitenciare de reeducare a minorilor, alături de Gherla, Poarta Albă, Piteşti). Ceilalţi din lot au fost puşi în libertate, după ce au fost prelucraţi temeinic. Printre ei şi denunţătorii / informatorii Cornel Todea, Gheorghe Petre, Bogdan Nicolae, care au colaborat cu sistemul, trădându-şi colegii, de spaima măsurilor  pe care Securitatea urma să le ia.
În colonia din Calea Griviţei, cei doi elevi minori sunt încarceraţi alături de infractori de drept comun. Muncă forţată, instrucţie şi marşuri pe ritm de cântece bolşevice, regim de cazarmă, pază de securitate. În detenţie, Ion Varlam întâlneşte şi un lot de copii (cei mai mici având 8-9 ani), închişi pentru că – sub inspiraţia unui film american – au scris cu bidineaua pe trotuar “URSS go home!”.

Mai târziu, Ion Varlam şi-a continuat destinul de luptător. În 1956 a fost din nou arestat, în timpul manifestaţiilor studenţilor români de opoziţie faţă de ocupaţia sovietică din ţară şi în semn de solidaritate cu studenţii din Ungaria, care se revoltaseră împotriva regimului.
Elevii din “lotul Pătratul Roşu” s-au integrat ulterior cu greu în societate. Majoritatea au refuzat constant colaborarea cu sistemul, unii dintre ei au fugit din închisoarea mare cât o ţară, numită România. Viaţa lor a stat sub semnul lui “Până când?” – aşa cum emblematic s-a întrebat Marioana Cantacuzino, în poeziile ei cusute pe pânză din pijama, în temniţă:
Din lanţuri şi din fiare grele
În mucigai şi-n întuneric
Cu tinereţi apuse între zăbrele
Cu obrazul supt şi cadaveric
Abia povara zilelor târând
Dar până când?
Dar până când vom mai răbda tăcând
Sub lespedea robiei
O viaţă fără răsărit
Şi-n spasmul agoniei?