Regretul.

Clasa a 9.
Stăteam la ora de limbă română și mă uitam la fata care stătea în fața mea. Ea era pentru mine, un așa numit ”cel mai bun prieten”. Mă uitam lung la ea, admirându-i părul catifelat și așa de tare voiam ca ea să fie a mea. Dar ea nu observa iubirea mea, și eu știam asta. După lecție s-a apropiat de mine și m-a rugat să-i dau conspectul meu, pentru că lecția trecută nu fusese la școală. I l-am dat. Mi-a spus ”mulțumesc” și m-a pupat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
Clasa a 10.
Sună telefonul. La celălalt capăt al firului era ea, plângea, printre lacrimi am înțeles că iubitul ei a părăsit-o. M-a rugat să mă duc la ea, pentru că nu voia să fie singură… și eu m-am dus. Cât stăteam alături de ea, pe canapea, mă uitam la ochii ei fermecători și doream ca ea să fie a mea. După două ore în care ne-am uitat la un film și am mâncat 3 pachete de chipsuri, ea a hotărât să se culce. S-a uitat la mine și mi-a spus ”mulțumesc” și m-a sărutat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
Clasa a 11.
Cu o zi înainte de balul de revelion ea s-a apropiat de dulapul meu. ”Prietenul meu s-a îmbolnăvit ” – mi-a spus ea – și până mâine sigur nu se însănătoșește. Pe atunci nu aveam prietenă și, plus la asta, încă din clasa a 7 ne-am promis că o să ne ajutăm unul pe altul tot timpul, de aceea am plecat la bal ca ”cei mai buni prieteni”. În acea seară, după sărbătoare, stăteam lângă ea în fața casei sale, mă uitam la ea cum zâmbește și mă privește cu privirea ei cristalină. În acel moment voiam să fie doar a mea. După asta mi-a spus ”cât de minunat am petrecut seara.” Mi-a spus mulțumesc și m-a sărutat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
Balul de absolvire.
Au trecut zile, săptămâni, luni. Nici nu am reușit să clipesc, că iată deja e balul de absolvire. Eu mă uitam cum corpul ei perfect, ca al unui înger, plutește spre scenă pentru a-și lua diploma. Așa de tare doreau ca ea să fie doar a mea. Dar ea nu observa iubirea mea și eu asta știam. Înainte ca să plecăm fiecare spre casele lor, s-a apropiat de mine, îmbrăcată în rochia ei albă, ca din poveste și a început să plângă când am cuprins-o în brațe. Apoi, și-a lăsat capul pe umărul meu și mi-a spus: ”tu ești cel mai bun prieten al meu” și m-a sărutat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
După câțiva ani.
Acum stau așezat pe un scaun din biserică. Acea fată se mărită, eu numai ce am auzit cum ea a spus ”DA” și a intrat în noua ei viață, alături de alt bărbat. Eu doream ca ea să fie doar a mea. Dar ea nu observa asta și eu știam acest lucru. Dar, înainte de a pleca, s-a apropiat de mine și mi-a spus: ”Totuși ai venit. Mulțumesc” și m-a sărutat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
Înmormântarea.
Se întâmplase un accident. Eu mă uitam spre fundul mormântului, unde urma să fie culcată ea, cea care mi-a fost cel mai bun prieten. Cineva începuse să citească jurnalul ei care a fost început încă din școală, iar acolo scria:
”Mă uit la el și doresc să fie al meu, dar nu observă iubirea mea, eu știu asta. Vreau să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că îl iubesc, dar mă intimidez, nu știu de ce. Aș da orice să-l aud cum îmi spune că mă iubește.”
Pentru fericirea lor, era de ajuns ca unul dintre ei să spună 2 cuvinte….

Morala: E mai bine sa spui ceea ce simti si sa regreti pe moment,decat sa nu o faci si sa regreti o viata...

Întotdeauna am urât sunetul acesta

Mi-aş fi dorit să nu mai fi fost eu cel care suferă. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu odată norocos şi să am parte de o poveste ca din basme, unde, „întâmplător”, prinţul o întâlneşte pe prinţesa şi se bucură de iubirea care i se oferă. Mi-aş fi dorit şi eu ca o dată să fiu cel norocos, care nu trebuie să depună efort şi să cucerească aleasa printr-o privire şi un zâmbet. Da, mi-aş fi dorit ca propriile sentimente să-mi fie împărtăşite de către altcineva.

M-am săturat să iubesc şi să nu fiu iubit. Lumea spune să trec peste, că doar sunt sute de alte fete, milioane de alte inimi de iubit. Oare, oamenii aceştia, se aud pe ei înşişi când spun asta? Ce, cumva am devenit robot peste noapte şi pot da DELETE la sentimentele mele într-o fracţiune de secundă? Şi, oare ei nu-şi amintesc când au trecut prin aceleaşi situaţii şi au suferit de-a lungul timpului în timp ce alţii, mai deştepţi, că nah, le-au spus acelaşi lucru? De ce, chiar şi în aceste timpuri, oamenii continuă să fie egoişti şi să nu le pese de cei din jur? Costă atât de mult un sfat onest? Costă atât de mult să fii sincer şi să spui lucrurilor pe nume?

Şi încă mă gândesc, de ce tocmai de tine? De ce naiba inima asta afurisită nu putea alege pe cineva care era, la rândul său, în căutare de parteneră? Şi da, întrebările astea continuă şi continuă până la infinit. De ce? Pentru că persoana mea, mai exact, inimioara asta masochistă găseşte plăcere în durere, iar raţiunea, obosită de atâta opunere, a cedat şi s-a hotărât şi ea să-i ţină partea inimioarei.

De ce tu, artist îmbibat în culorile sunetului, cu trupul înalt şi suav, palid şi sensibil ai aruncat cu muzică peste mine? De ce tu, zâmbet cald de primăvară, îmi faci inima să bombardeze în interiorul meu? De ce tu, afurisit-o, acum, în aceste timpuri, şi nu mai demult, când eram mici şi ne strâmbam unul la celălalt, nu ai vrut  sa-mi spui vorbe dulci? 

Ştii, frumoas-o, am plâns. Pentru prima dată în viaţa asta nenorocită, am plâns de iubire şi de singurătate. Pentru că, în naivitatea asta a mea, mi-am dat seama cât de mult însemni pentru mine şi că, nu te plac, eu... eu chiar te iubesc! Când privesc pletele tale brunete prelingându-se pe gâtul tău lung şi palid, când simt mâinile acelea tremurânde şi degetele acelea subţiri de pianista, când aud vorbele tale, întotdeauna elegante şi niciodată vulgare, în prezenţa mea, atunci, exact în acele momente, îmi dau seama că eşti, pentru mine, mai mult decât un om...

Absenta

Aşa cum aburul dispare fărâmiţat de vânt, aşa imaginea îl transformă pe om într-un cameleon invizibil ochiului uman. Când privirea se preschimbă în aripile unor fluturi, iar buzele unei domnişoare iau forma unor frunze uscate de toamnă. În pictura aceea tomnatică, pielea ei palidă se îmbiba în umbra brăzdată a unei perdele şi devenea un simplu tablou. Goală, cu părul prins, nu era o femeie, era un peisaj acoperit cu frumuseţea unui artist îndrăgostit.

Absentează... El o desenează, dar mintea ei e departe, iar privirea ei e pierdută în zare. Cu buzele uşor întredeschise, cu pleoapele uşor ridicate, dându-i o perspectivă somnolentă şi părul acela bezmetic cu câte-o şuviţă şerpuindu-i senzual pe ceafă, toate îi dădeau un aer de eleganţă şi rafinament îmbibat cu răsfăţul unei pensule.

Când muzica pianului vibrează, iar sunetul chinuit al unei viori ne cutremură, imaginea ei se deformează, prinde culori nemaiîntâlnite şi lasă în urma paşilor ei o dâră cenuşie de ignoranţă. Sub unduirile acelui trup înghiţit de simplitate omenească, lumina razelor reflectate pe suprafaţa sticloasă a zăpezii o învăluie în lumină. Păru-i cade ondulat pe spate, iar braţele-i subţiri şi lungi se leagănă graţios pe lângă talia-i subţire. Dacă această marionetă s-ar sparge în bucăţi, şi-ar căuta singură piesele şi le-ar uni cu iubire la loc, sub forma unui puzzle mult prea complex. Cu siguranţă ochii şi-ar pierde strălucirea intrinsecă, iar rafinamentul privirii sale ar dispărea precum firicele de nisip purtate de vântul cald de vară. Ea ar rămâne o stană de piatră sub adierea absentă viscolului. Înlăcrimată şi îndurerată, i-ar fi greu să-şi poate mişca mimica feţei. Îngheţată, distrusă şi suferindă, inima i-ar exploda de amărăciune, iar în sufletul ei ar ninge la infinit.

Aşa şi artistul care i-a dat viaţă în picturile sale, şi-a amintit ca întotdeauna, pe fundal, să picteze şi o ninsoare cruntă pentru ca toată lumea să ştie ce zbucium răsufla neîmblânzit în sufletul ei...

Nevoia de ,,cineva", ura de sine

Ai avut vreodată căcatul ăla de sentiment că ai ajuns de unde ai plecat? Exact. Ăla. Parcă eşti în aceeaşi mocirlă de acum nu ştiu cât timp şi îţi vine să te urci pe pereţi. În fine, trece şi asta peste câteva luni...
Am ajuns să regret enorm că nu am luat decizia corectă de a mă muta acum câţiva ani. Nu că ar fi târziu, dar nu ştiu... Timpul le rezolvă pe toate. Sunt sigur c-aş fi avut altă viaţă -  Oriunde e mai bine decât aici! Rămân la părerea mea...
Să fiu totuşi raţional. Nu-mi plac aventurile şi nici să-ţi bată cineva joc de mine. Nu sunt genul ascunzişurilor şi a mediocrităţii. Prefer să mi se spună în faţă ceea ce se gândeşte despre mine, dar cum nu mai există asemenea specimene prin oraşul ăsta, o lăsăm baltă şi mergem mai departe. Nu poţi aduce pe cineva la nivelul tău. Nici gând!

Daaaar... ai simţit vreodată că ţi-e aşa de dor de unele persoane, încât le-ai scoate din vis doar pentru a le îmbrăţişa? Te-a durut oare întregul corp de nu mai poţi suporta dorul de acele persoane? Dorul este un sentiment comun şi totuşi străin în zilele noastre... Se întâmplă să ne fie dor de un anumit gust, de o anumită mâncare, de un anumit gest, de un anumit loc sau de un moment trăit cu ceva timp în urmă... Dacă irosim cuvântul ,,dor" pe atâtea lucruri reci, cum rămâne cu acel sentiment... acel fior care îţi e strigăt din fiecare celulă a corpului? Să o numesc ,,dorinţă"? Dar cum să fie dorinţa mai presus de verbul ,,a dori"? Ceva a ajuns o nevoie, o necesitate.
A-ţi fi dor înseamnă a te lăsa purtat pe aripile vântului ca să ajungi în gândul acelor persoane, a te înveli în fiecare seară cu umbra inimii lor, a asculta ciripitul păsărilor crezând că poate îţi vor transmite un mesaj din partea lor...

Vreau... vreau şi eu pe ,,acel cineva" care atunci când sunt supărată şi vreau să plec, să vină după mine... acel cineva care atunci când mă uit atent la el să înţeleagă ce vreau... acel cineva care atunci când îl resping să vină să-mi spună ,,te iubesc!", atunci când sunt furios să-mi spună cât de simpatic sunt, atunci când îi spun că am mare nevoie de ea, să înţeleagă că eu vreau mai mult şi nu înainte de toate, să mă facă să înţeleg că viaţa e frumoasă alături de cei la care ţii şi pe care îi iubeşti...

Stau, ascult muzică şi mă gândesc la ce se va întâmpla...






Compunere speciala dedicata   colegei mele , Alexandra  !

Testimonial

Totul porneşte din nimic. Totul porneşte de la a fi tu însuţi, de a fi sincer cu tine şi cu cei din jur. Totul porneşte din propria experienţă de viaţă şi, uneori, recunosc  că din intuiţie…probabil. Trăim de-a lungul vieţii un amalgam de cunoaşteri, de incursiuni contra propriului eu şi ne este greu să decidem ce vrem să facem cu viaţa noastră. Şi într-un fel e bine pentru că avem posibilitatea de a învăţa din propriile greşeli, deşi uneori suntem tentaţi să le facem din nou.
Dar vine un moment când ne maturizăm, ne oprim şi privim în urmă. Uneori cu regret, alteori cu mândrie. De cele mai multe ori cu mânie şi cu amarul ” ce-ar fi fost dacă…”. Recunosc că această sintagmă mă caracterizează şi mă face să devin un eu mai superficial, ataşat într-un fel au altul de trecut. Fără să mă călăuzească cineva în viaţă, a trebuit să înfrunt obstacole şi experienţe care m-au format ca şi individ.

Dar în fond, sunt doar un visător. Visez ca voi toţi la planuri care sper că într-o bună zi se vor concretiza şi vor deveni tangibile. Visez la o carieră de succes, la o afacere proprie, visez să-mi întemeiez o familie, să am propria locuinţă. Şi ştiu sigur că încet-încet, prin multă muncă şi dăruire, voi reuşi tot ceea ce mi-am propus.
Revenind la experienţele de viaţă care ne schimbă caracterul, care ne modelează personalitatea şi ne face să vedem lumea cu alţi ochi. Ne confruntăm cu experienţe definitorii pentru modul în care percepem, analizăm şi sintetizăm viaţa. Şi toate au venit pe rând….
De curând am descoperit ce înseamnă să iubesc cu adevărat. Să simt iubire, să primesc înapoi fără să o cer. Credeam în dragoste şi înainte, dar nu ştiam cum e să simţi asta. Simţi că totul începe de la zero şi percepi universul tău paralel cu cel al fiinţei iubite. Toate acţiunile devin involuntare. Nu ştii cum se instalează sentimentul de dragoste, nu îţi dai seama cum se manifestă, cum se amplifică şi cum se permanetizează. Pur şi simplu, îl resimţi în toată forţa sa în momentul când deja afirmi “Sunt îndrăgostit!” Da, sunt şi eu! Şi mă bucur că pot descoperi, după multe căutări ceva care să simt că este unic. Am mai iubit? Da, am mai iubit. Am iubit chiar la modul disperat, încât să nu văd sau să mai aud pe altcineva în jurul meu. Deziluziile nu au încetat să apară. Dar nu a contat! Nu a contat că m-am făcut poate de râs în faţa cunoscuţilor, prietenilor, familiei… Am fost fără pic de experienţă. Nu mă laud că acum aş avea-o. Niciodată nu voi putea spune că am suficientă experienţă pentru a-mi justifica greşelile. Când sunt vinovat, recunosc, plec capul şi merg mai departe încercând să îndrept cele cauzate în urma greşelilor mele. Nu am învinovăţit pe nimeni niciodată. Am răspuns, am recunoscut adevărul, oricât de dur ar fi fost. Aşa e cel mai bine: să-ţi recunoşti greşelile, să încerci să le repari şi să nu le mai repeţi niciodată. De data asta nu vreau să gresesc. Un instinct  îmi spune că nu greşsesc şi că drumul pe care merg este unul sigur. Ştiu! Mă precipit poate sau impresia asta o las.
Şi voi mă trageţi de mânecă şi mă avertizaţi ” Eşti sigur că e bine?” Da, sunt sigur! Şi nu regret nimic din cele de până acum. Nu regret absolut nimic şi nu voi regreta niciodată. “Şi dacă se termină?” Şi dacă se termină înseamnă că aşa a fost să fie. Tot nu voi avea regrete. Şi de ce s-ar termina dacă suntem grijulii cu ceea ce simţim unul pentru altul? De ce să ne gândim la sfărşit? Doar pentru că o zicală ne aruncă în faţă adevărul că orice început are şi un sfârşit? Prefer să merg înainte ignorând toate limitele impuse de zicale, vorbe şi alte păreri. Atât cât mergem împreună ţinându-ne de mână şi ne purtăm grijă unul celuilalt, această poveste poate fi eternă!
Şi acum închei prin a vă spune doar atât: Aveţi grijă de voi şi învăţaţi din greşeli.

O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale.

O noapte furtunoasă este o piesă de teatru de Ion Luca Caragiale. A apărut în Convorbiri literare, cu o
elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935, însoțită de muzica lui Paul Constantinescu. În 1943 regizorul Jean Georgescu a făcut un film după această valoroasă piesă de teatru.
Adevărata notorietate a lui Caragiale începe cu reprezentarea traducerii după A. Parodi, a tragediei în versuri Roma învinsă, la Teatrul Național din București, care avusese cu puțin înainte mare succes la Paris. Drama, în versuri superioare celor originale, fusese remarcată drept excepțională de juriul în care figuraseră Hasdeu, Alecsandri și Maiorescu. Acest succes îl îndeamnă pe Eminescu, de curând redactor la Timpul, să-l introducă în cenaclul lui Titu Maiorescu, în care se va impune cu autoritate. Confirmându-și promisiunile cu lectura Nopții furtunoase la ședința aniversară din 12 noiembrie 1878 la Iași, Maiorescu și prietenii săi au recunoscut în noul dramaturg pe scriitorul mult așteptat, cu subiect original, în autentic mediu românesc și în plină actualitate.
Există o operă omonimă, compusă de Paul Constantinescu (1934), pe un libret propriu care folosește textul piesei lui Caragiale.

Top 5 romane de dragoste clasice+top 5 romane de dragoste contemporane

Top 5 romane de dragoste clasice+top 5 romane de dragoste contemporane

            

            Aceste topuri sunt făcute din perspectiva noastră(Stefan si Cercul de Lectura Savinesti) şi sperăm să vă placă alegerile noastre!:) 

Top 5 romane de dragoste clasice

5. „O pagină de dragoste” – Emile Zola 

Ca o amprenta a naturalismului se observa in romanul O pagina de dragoste, scris cu o rara gingasie, inclinatia autorului pentru cazurile patologice si aspectele morbide ale vietii, cat si asocierea ideilor legate de fiziologie si ereditate. Fascinat de descoperirile biologiei si medicinei din vremea sa, Zola a avut ideea sa aplice si in acest roman metodele stiintelor experimentale pentru a construi destinele personajelor sale.

In plus, Zola naturalistul supune atentiei cititorului un studiu atent asupra societatii, in special asupra mediului burghezilor instariti din Paris, dominati de pasiunea pentru mondenitati, pentru baluri si distractii frivole, cat si de grija pentru pastrarea aparentelor de virtute, de buna-cuviinta si de cordialitate. In acest fel, Zola denunta intr-o maniera voit neutra, aparent obiectiva, imoralitatea, ipocrizia si bonomia surazatoare a acestei societati "alese". Romanul istoriseste o experienta de viata, dureroasa, tulburatoare, dar perfect verosimila: evolutia unei iubiri interzise, a unei pasiuni ce pune stapanire progresiv pe doi oameni cinstiti, inzestrati cu multa intelegere si bunatate, Hélčne si doctorul Henri Deberle.

 

4. „Invitaţia la vals” – Mihail Drumeş

Mihail Drumes – un caz? Fara indoiala ca da. Citit pe nerasuflate de largi categorii de public, de-a lungul a circa sapte decenii, Drumes nu s-a bucurat pana acum de o reala receptare critica. Una, se intelege, care sa tina cont ca majoritatea creatiilor sale apartin de drept paradigmei literaturii de consum si, prin urmare, nu pot fi judecate cu instrumente estetice. In interiorul acestui gen, Drumes e un autor respectabil, un profesionist cu bune intuitii si un scriitor caruia nu-i este interzis un anume fel de maiestrie. Formula sa este inimitabila, dupa cum o dovedeste si faptul ca, in plina economie libera, in care scriitorii de consum occidentali cunosc, in traducere romaneasca, succese remarcabile, intarzie sa apara un nou autor roman de profil, care sa domine scena literaturii populare scrise cu autoritatea cu care a facut-o Mihail Drumes.

3. „Pânza de păianjen” – Cella Serghi

Pentru a citi recenzia cărţii, daţi click AICI. 

2. „Scrisoare de dragoste” – Mihail Drumeş

        Cartea a fost recenzată pe blog, printre primele postări. Pentru a o citi, click AICI. 

1. "La răscruce de vânturi" - Emily Bronte

     He-he, se pare că am ajuns la prima carte recenzată pe blog. Ce de amintiri!:) Dacă doriţi să o citiţi, click AICI.

Top 5  romane de dragoste contemporane

5. Seria „Casa nopţii” – P.C. and Kristin Cast 

        Despre această serie am postat pe blog de muuult timp. Dacă nu aţi lecturat-o deja, puteţi citi recenzia întregii serii AICI. 

 

4. „Prietenul nevăzut” – Cecelia Ahern

In Orasul Inimilor, o femeie isi pastreaza inima ferecata…

Toate lucrurile din viata lui Elizabeth Egan au locul lor, de la ceasca de cafea din bucataria sa sclipitoare pana la borcanele de vopsea din firma ei de decoratiuni interioare. Ordinea si precizia ii tin viata sub control, departe de durerea si suferinta care au ranit-o in trecut.\r\nSingurul nor de pe cer e sora ei, Saoirse. O vijelie cu parul rosu, lasand in urma ramasite pe care Elizabeth se straduieste sa le adune – inclusiv fiul ei Luke, in varsta de sase ani. Fiind o mama fara voia ei, in acelasi timp incercand sa-si duca afacerea pe drumul cel bun are tot timpul ocupat, ceea ce nu-i lasa loc pentru a gresi sau a se distra. Pana cand, intr-o buna zi, un strain intra pe neasteptate in vietile lor.

Ivan e un tip fara griji, spontan, mereu in cautarea aventurii – tot ce nu e Elizabeth. Dar Elizabeth nu stie mai nimic despre Ivan – cine este si daca e asa cum pare sau daca relatia lor care inmugureste are un viitor ...Plina de caldura si duiosie, marca inconfundabila a Ceceliei Ahern, Prietenul Nevazut e o poveste de suflet, in care a fost picurat un strop de magie.

3. „O plimbare de neuitat” – Nihcolas Sparks 

       Acum câteva zile am postat pe blog cartea bate filmul pentru această carte. Dacă vreţi să citiţi romanul şi nu ştiţi cam despre ce e vorba în el, puteţi afla intrând AICI. 

2. „Apă pentru elefanţi” – Sara Gruen

     Dacă vă mai amintiţi, aveam un articol cartea bate filmul pentru această carte. Dacă vreţi să îl (re)citiţi, click AICI. 

             1. „Suflete pereche” – Cecelia Ahern

     Evident, locul I trebuia să fie ocupat de una din cărţile Ceceliei Ahern. Are nişte romane tare drăguţe, iar acesta ni s-a părut cel mai sugestiv:). Pentru mai multe detalii despre carte, click AICI.

                Aşteptăm comentarii şi propuneri, iar, ca o întrebare de sfârşit: Care e romanul vostru de dragoste preferat? 

                                                     Stefan`

Picatura de Ploaie

M-am asezat in fata unei foi albe de hartie,cu pixul  in mana,cu lacrimi in ochi,incerc sa imi inec amarul si atata suferinta in scris.Nu mai pot respira,nu mai pot vedea,fiecare lacrima care aluneca pe obrazul meu,este o picatura din dragostea enorma pe care ti-o port.Incerc sa scap de ele dar nu pot...inima imi este rapunsa de ace,cuie,spini,de cutite,inima aceea care odata iti apartinea acum este franta, incearca sa gaseasca un loc de iesire printre atatea necazuri.Sufletul meu...nu este aici....este acolo,oriunde ai fi tu...pentru ca asa cum ai zis odata..ti l-am daruit. Ochii mei sunt doar o unealta spre a-mi imagina ochii tai albastri,cristalini,ochii aceia care imi aduceau bucurie,imi alinau suferintele,imi faceau trupul sa tremure,inima sa pulseze cu acceleratie,iar sufletul mi-l gaseai in ceruri.Nu imi mai pot permite sa ma uit la cer,pentru ca nu demult ne sarutam,ne iubeam,eram fericiti,iar acest cer ne veghea si ne apara...el a fost un mare martor tacut al dragostei  noastre...stiu ca este acolo sus,dar nu il pot privi...doar il pot  ruga sa faca un nor...pe care sa te urci si sa vii langa mine sa iti mai pot auzi macar odata
bataile inimii,sa iti mangai pielea catifelata,si sa-ti mai ating buzele fine ca o petala de lalea rosie.......vreau sa iti aud din nou vocea spunandu-mi TE IUBESC!!!! Speranta ma ghideaza,ma face sa trec peste ziua asta blestemata in care te-am pierdut...sper ca tot aceeasi speranta sa ma poata ajuta sa trec si peste noaptea aceasta lunga care urmeaza. Nu credeam ca ultimul sarut va fi atat de plin de suferinta...mana mea scrie dupa dictarea  creierului dar ochii nu mai vad,sunt plini de lacrimi,iar inima mai are un pik si inceteaza sa bata. Visez ca te voi avea inapoi odata,ca voi retrai acele clipe minunate,vrea sa mai pot asculta odata melodia noastra fara sa plang,deoarece te voi avea in bratele mele,ma vei strange tare la pieptul tau,iar eu ma voi simti protejata...O singura data in viata gasesti
dragostea adevarata,si  asta daca ai noroc,eu am gasit-o...esti sigur ca o relatie ca cea cum a fost a noastra merita sa se termine?
    Intr-o zi o picatura de ploaie sau un fulg iti va atinge obrazul sau buzele...nu il alunga..pt ca acela sunt eu...atingandu-te,dorindu-te si soptindu-ti cat de mult te iubesc...poate odata imi vei auzi glasul si te vei intoarce la mine...

Parfum de femeie de Giovanni Arpino ( prezentare)

Intr-o calatorie de sapte zile , un barbat orb si ciung il invata pe foarte tanarul sau  insotitor sa vada intuneric si femeia.Pentru unul s-ar putea sa fie prea tariu dar pentru celalalt este prea devreme. Intre cei doi ia nastere o prietenie stranie in care nu stie cine ar avea nevoie de mai mare ajutor. Din punctul meu de vedere  scena tangoului a fost uluitoare.
Cel mai fascinant moment a fost cand Fausto  vroia sa se autodistruga dar nu a putut pentru ca si-a gasit mare iubire.
Sara , fata locotentului  era o fata simpla, zambitoare si foarte frumoasa.Cea mai teribila drama  fost cand locotenentul a fost ucis.