M-am săturat să iubesc şi să nu fiu iubit. Lumea spune să trec peste, că doar sunt sute de alte fete, milioane de alte inimi de iubit. Oare, oamenii aceştia, se aud pe ei înşişi când spun asta? Ce, cumva am devenit robot peste noapte şi pot da DELETE la sentimentele mele într-o fracţiune de secundă? Şi, oare ei nu-şi amintesc când au trecut prin aceleaşi situaţii şi au suferit de-a lungul timpului în timp ce alţii, mai deştepţi, că nah, le-au spus acelaşi lucru? De ce, chiar şi în aceste timpuri, oamenii continuă să fie egoişti şi să nu le pese de cei din jur? Costă atât de mult un sfat onest? Costă atât de mult să fii sincer şi să spui lucrurilor pe nume?
Şi încă mă gândesc, de ce tocmai de tine? De ce naiba inima asta afurisită nu putea alege pe cineva care era, la rândul său, în căutare de parteneră? Şi da, întrebările astea continuă şi continuă până la infinit. De ce? Pentru că persoana mea, mai exact, inimioara asta masochistă găseşte plăcere în durere, iar raţiunea, obosită de atâta opunere, a cedat şi s-a hotărât şi ea să-i ţină partea inimioarei.
De ce tu, artist îmbibat în culorile sunetului, cu trupul înalt şi suav, palid şi sensibil ai aruncat cu muzică peste mine? De ce tu, zâmbet cald de primăvară, îmi faci inima să bombardeze în interiorul meu? De ce tu, afurisit-o, acum, în aceste timpuri, şi nu mai demult, când eram mici şi ne strâmbam unul la celălalt, nu ai vrut sa-mi spui vorbe dulci?
Ştii, frumoas-o, am plâns. Pentru prima dată în viaţa asta nenorocită, am plâns de iubire şi de singurătate. Pentru că, în naivitatea asta a mea, mi-am dat seama cât de mult însemni pentru mine şi că, nu te plac, eu... eu chiar te iubesc! Când privesc pletele tale brunete prelingându-se pe gâtul tău lung şi palid, când simt mâinile acelea tremurânde şi degetele acelea subţiri de pianista, când aud vorbele tale, întotdeauna elegante şi niciodată vulgare, în prezenţa mea, atunci, exact în acele momente, îmi dau seama că eşti, pentru mine, mai mult decât un om...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu