Vesnic copil

Copilăria este comoara dăruită de părinţii noştri.Şi, când noi apărem pe lume,părinţii noştri au dobândit o comoară.
Ne naştem copii.Oare, de ce nu rămânem asa?
Cum ar fi lumea să existe numai tineri şi copii.
Sigur lumea ar fi mai bună,ar fi numai zâmbete şi părinţii ar fi mai liniştiţi.
Avem noroc cu părinţii care ne scutesc de griji şi avem într-adevăr o copilărie liniştită.Eu am doar un părinte,pe mama.Dar ea încearcă să acopere şi locul tatei.Şi ce mi-ar fi dăruit tata,îmi dăruie mama.Dar,nu uită să-mi spună că aceea bucurie e din partea tatei.Am avut noroc că am fost copil atunci când tata a plecat de tot.Am trecut mai uşor peste acel moment.Acum sunt un copil mai mare şi îmi este foarte greu uneori fără el.
Dacă tata ar fi rămas veşnic copil,azi ar fi trăit. Se spune că dacă păstrezi copilăria cu tine.nu vei îmbătrâni niciodată.Nu mă pot gândi la nicio lipsă aşa de puternică din copilăre ca nevoia unui tată protector.
Copilul e ca o floare gingaşă şi la fiecare petală căzută,el creşte încă un an.Mă bucur că pot alerga,că pot zâmbi.că pot vorbi.astea sunt culorile petalei copilăriei mele.
Nu există zile din copilăria mea pe care să nu le fi trăit din plin.,zile de care să nu mă bucur aşa ca orice copil.Zâmbetele şi notele bune pe care le iau sunt şuvoiul de fericire şi linişte prin care mama îşi potoleşte setea după atâta muncă dintr-o zi.Noi,copiii,suntem refugiul ei.
Cât ne va lipsi copilăria?Cât ne va lipsi zâmbetul feţei zilnic?Câte zile vom uita să zâmbim,să nu fim stresaţi?Cât ne va lipsi joaca,timpul liber?
Mă uit la fraţii mei mai mici şi uneori îi invidiez că se joacă mai mult ca mine.Atunci mă uit la mama şi cred că în adâncul sufletului ei s-ar juca şi ea.Şi,atunci se apropie de cel mic,pune mâna pe maşină şi se preface că e poliţist,că e şofer,că e altcineva.Cineva,fără griji,adică un copil.
Se apropie sărbătorile şi uliţa va fi a copilăriei,plină de copii care vor umbla la colindat.Indifrent de ce anotimp este,voi mereu un copil şi eu şi ceilalţi de pe uliţa coplăriei.
Noi,copiii,înflorim pământul cu zâmbetul curat,cu taina visului.Noi aducem bucurii şi prin zâmbetele şi inocenţa noastră putem clădi o lume a păcii

Mama.

Mama este cel mai important lucru din viata mea si cred ca si din viata voastra a tuturor oamenilor.Este fiinta care ne da viata,ea duce greul nostru si totodata si greul ei,ea face totul pentru ca noi sa fim fericiti si iubiti si ea ne creste si ne da o educatie corespunzatoare.
Ar trebui ca si noi sa facem ceva pentru ea nu numai probleme,necazuri si toate cele.Sa o ajutam la treburile casnice si nu numai.Cand va imbatrani sa facem pentru ea tot ceea ce a facut si ea pentru noi:sa avem grija de ea,sa nu o dam niciodata la o parte,sa nu o aruncam in strada ca pe un gunoi,pentru ca nici ea nu a facut asta,iar daca a facut-o a avut motivele ei,iar in momentul in care mamele isi duc copiii la un orfelinat,ii arunca in strada sau la gunoi durerea pe care o are in suflet este nemarginita.Cand vedem un copil pe strada abandonat de parinti spunem mereu”bietul copil si nemiloasa mama” defapt nu este asa.Pe acel copil il poate ingriji cineva si ii poate alunga durerea pe care o are in suflet dar durerea de mama atunci cand isi pierde copilul sau il abandoneaza nu poate fi niciodata alungata sau vindecata pentru ca iubirea unei mame este de la pamant la cer si inapoi.
As dori ca toti copiii din lume sa isi faca mamele cat se poate de fericite sau macar sa incerce sa faca acest lucru si sa nu le dezamagaeasca niciodata.

 Compunere dedicata D-nei  prof. Mihaela Aparaschivei

Ce inseamna cartea pentru Frunza Moarta?

De la varsta de 7 ani, am mers la scoala pentru a invata lucruri cat mai noi. Tin minte ca am inceput cu fiecare litera din alfabet,iar apoi am inceput sa inteleg cum le citesc,cum se creeaza anumite cuvinte,propozitii sau fraze din ele. Inca de mic m-au fascinat aceste lucruri,si iata am ajuns sa incerc sa exprim prin cuvinte ce inseamna pentru mine o carte.
Pentru mine cartea este acel prieten foarte bun,poate cel mai bun. La orice ora din zi sau din noapte,pot apela la ea. Cand citesc o carte am impresia ca imi vorbeste, ca imi spune lucruri interesante si ca eu la randul meu vorbesc cu ea. Prin aceste lucruri  am inteles ca o carte este foarte importanta si pentru mine, este un sprijin, cineva care imi da sfaturi, ma asculta si ma ajuta chiar daca nu are gura si nu se misca. Asta este o carte pentru mine, si cu siguranta ca asta poate fi pentru mult mai multe fiinte care inca nu au descoperit-o asa cum este ea defapt.

Poveste de Toamna.

o filă din calendar, o amintire, un anotimp, o uitare - cinci
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Toată lumea vorbeşte despre toamnă - toamna.
Toamna se adună roadele, se numără bobocii, se pândesc frunzele ruginii, se opreşte soarele printre gene de visare.

Toamna...

Mie nu mi-a plăcut toamna. Toamna mă făcea să devin trist. Toamna mă umplea cu amintiri galbene. Asta până într-o zi, când va fi fost să învăţ şi eu ca toţi oamenii să iubesc toamna, să urăsc toamna, să aştept toamna.

Toamna mea însă...a fost altfel.
Veţi zâmbi şi îmi veţi spune:
- Toate toamnele sunt altfel!, dar eu am să vă răspund nostalgic:
- Nu! Toamna mea chiar a fost altfel!


Toamna mea a început cu cinci litere. Cinci litere care au devenit cincizeci şi cinci, apoi cinci sute cinci, apoi cinci sute cincizeci şi cinci, cinci mii şi...tot aşa - se repetau la infinit în mintea mea, în ochii mei, în inima mea care bătea cu atâta putere încât aveam impresia că doar ea vorbea, în timp ce restul inimilor trebuiau să tacă!
Singura care mai ticăia la fel era a celor cinci litere.
Defapt...literele aveau contur.

Aveau ochi căprui care aduceau vara cu ei şi o împăştiau în sângele meu până clocotea. Privirea lui liniştea ca nici o alta. Avea buze roşii care ştiau mereu să zâmbească până în suflet ...o adiere care niciodată nu a durut. Avea piele cu miros de trandafiri şi iubire reavănă. Avea păr negru şi cârlionţat în care îmi plăcea să îmi adorm toată fiinţa.

Toamna mea era tânără! Poate prea tânără şi poate nedrept de frumoasă! Şi era născută într-o zi de iarnă...

Buzele mele învăţaseră literele pe de rost. Le rosteau singure în timp ce mâinile mi se ridicau delicat în sus şi le desenau pe cer imaginare şi rotunde, picioarele făceau piruete vesele ademenind cu ele toate gândurile, tot corpul, toate zâmbetele - până mă trezeam dansând eu cu mine - şi-mi plăcea.
Da, îmi plăcea!

Era ca şi cum m-aş fi aflat într-un carusel - senzaţia aceea de teamă şi emoţie, de bucurie şi extaz, de fericire copilărească. Ştii dinainte faptul că s-ar putea să ţi se facă rău, dar dacă ţi s-ar oferi ocazia te-ai mai urca o dată şi încă o dată şi încă o dată... Nu contează ce va fi. Contează că este şi doar atât!

Când îmi rosteam toamna trezeam în mine cei mai frumoşi maci adormiţi care răsăreau pe obraji să se privească în oglindă - sau doar aşa mi se părea când mă uitam în ochii lui patru şi făceam gropiţe.
Doamne cât am iubit eu toamna aceea din cinci litere!!!

O iubeam curat, fără complexe, fără limite, fără ceruri - cu toţi anii mei cruzi, cu toate visele, cu toate basmele în care credeam, cu toţi prinţii şi prinţesele, cu toate caleştile vrăjite şi toate orele "doisprezece"...până la ultima care a dus toamna departe, iar eu am rămas fără un condur.

Toamna mi-a descălţat sufletul şi mi-a furat aşteptările, prinţul, basmele..., mi-a dăruit primul roi de fluturi şi apoi a plecat - ca mai toate anotimpurile pe care te trezeşti iubindu-le nefiresc de mult din senin şi cu senininătate.

Nu mi-a părut rău. Înainte de toate a fost o toamnă frumoasă.Eu am greşit toamnei mele. Am scuturt-o de toate visele ei şi am plecat. Am golit-o până în suflet de mine şi nu m-am uitat în urmă. Doar am urlat tuturor zilelor mele clipă de clipă, precum lupii la lună. Dar toamna mea, nu mai era.
Apoi, am adunat cuminte roiul de fluturi, l-am ţinut între pleoape o vreme şi încă o vreme...destul de multă vreme până să mă simt pregătită să îl redau vântului, până când am crezut că am reuşit. Dar nu am să reuşesc niciodată.

Am deschis ochii larg, am privit cerul si i-am simtit cum se apropiau de gene. Au stat acolo puţin, iar când a fost să fie nu au mai zburat. Fluturii mei nu mai puteau să zboare, dar au învăţat să se prelingă unul câte unul în braţele vântului!!!

Vântul i-a ridicat încet şi i-a împrăştiat departe, departe...peste cinci mări şi cincizeci şi cinci de zări...
De atunci, am învăţat şi eu să număr bobocii, să pândesc frunzele ruginii, să opresc soarele printre gene de visare.

Uneori - nu mereu - uneori însă, mi se pare că aud şoptit: "cinci, apoi cinci sute cinci, apoi cinci sute cincizeci şi cinci, cinci mii şi...tot aşa", dar ştiu că e vântul care adie, care ştie secretul toamnei mele şi care acum vi l-a spus şi vouă la infinit, la infinit...

Toamna mea vine mereu răscolindu-mi gândurile cu frunzele ei. Mă alină şi mă doare. Îmi este. Nefiresc. Eu am ucis toamna, iar ea îmi aminteşte asta în fiecare an al vieţii mele...când închid ochii, iar ea mă strigă încet pe nume în timp ce vântul mi-o poartă prin păr şi prin inimă ca o repetare...