Poveste de Toamna.

o filă din calendar, o amintire, un anotimp, o uitare - cinci
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Toată lumea vorbeşte despre toamnă - toamna.
Toamna se adună roadele, se numără bobocii, se pândesc frunzele ruginii, se opreşte soarele printre gene de visare.

Toamna...

Mie nu mi-a plăcut toamna. Toamna mă făcea să devin trist. Toamna mă umplea cu amintiri galbene. Asta până într-o zi, când va fi fost să învăţ şi eu ca toţi oamenii să iubesc toamna, să urăsc toamna, să aştept toamna.

Toamna mea însă...a fost altfel.
Veţi zâmbi şi îmi veţi spune:
- Toate toamnele sunt altfel!, dar eu am să vă răspund nostalgic:
- Nu! Toamna mea chiar a fost altfel!


Toamna mea a început cu cinci litere. Cinci litere care au devenit cincizeci şi cinci, apoi cinci sute cinci, apoi cinci sute cincizeci şi cinci, cinci mii şi...tot aşa - se repetau la infinit în mintea mea, în ochii mei, în inima mea care bătea cu atâta putere încât aveam impresia că doar ea vorbea, în timp ce restul inimilor trebuiau să tacă!
Singura care mai ticăia la fel era a celor cinci litere.
Defapt...literele aveau contur.

Aveau ochi căprui care aduceau vara cu ei şi o împăştiau în sângele meu până clocotea. Privirea lui liniştea ca nici o alta. Avea buze roşii care ştiau mereu să zâmbească până în suflet ...o adiere care niciodată nu a durut. Avea piele cu miros de trandafiri şi iubire reavănă. Avea păr negru şi cârlionţat în care îmi plăcea să îmi adorm toată fiinţa.

Toamna mea era tânără! Poate prea tânără şi poate nedrept de frumoasă! Şi era născută într-o zi de iarnă...

Buzele mele învăţaseră literele pe de rost. Le rosteau singure în timp ce mâinile mi se ridicau delicat în sus şi le desenau pe cer imaginare şi rotunde, picioarele făceau piruete vesele ademenind cu ele toate gândurile, tot corpul, toate zâmbetele - până mă trezeam dansând eu cu mine - şi-mi plăcea.
Da, îmi plăcea!

Era ca şi cum m-aş fi aflat într-un carusel - senzaţia aceea de teamă şi emoţie, de bucurie şi extaz, de fericire copilărească. Ştii dinainte faptul că s-ar putea să ţi se facă rău, dar dacă ţi s-ar oferi ocazia te-ai mai urca o dată şi încă o dată şi încă o dată... Nu contează ce va fi. Contează că este şi doar atât!

Când îmi rosteam toamna trezeam în mine cei mai frumoşi maci adormiţi care răsăreau pe obraji să se privească în oglindă - sau doar aşa mi se părea când mă uitam în ochii lui patru şi făceam gropiţe.
Doamne cât am iubit eu toamna aceea din cinci litere!!!

O iubeam curat, fără complexe, fără limite, fără ceruri - cu toţi anii mei cruzi, cu toate visele, cu toate basmele în care credeam, cu toţi prinţii şi prinţesele, cu toate caleştile vrăjite şi toate orele "doisprezece"...până la ultima care a dus toamna departe, iar eu am rămas fără un condur.

Toamna mi-a descălţat sufletul şi mi-a furat aşteptările, prinţul, basmele..., mi-a dăruit primul roi de fluturi şi apoi a plecat - ca mai toate anotimpurile pe care te trezeşti iubindu-le nefiresc de mult din senin şi cu senininătate.

Nu mi-a părut rău. Înainte de toate a fost o toamnă frumoasă.Eu am greşit toamnei mele. Am scuturt-o de toate visele ei şi am plecat. Am golit-o până în suflet de mine şi nu m-am uitat în urmă. Doar am urlat tuturor zilelor mele clipă de clipă, precum lupii la lună. Dar toamna mea, nu mai era.
Apoi, am adunat cuminte roiul de fluturi, l-am ţinut între pleoape o vreme şi încă o vreme...destul de multă vreme până să mă simt pregătită să îl redau vântului, până când am crezut că am reuşit. Dar nu am să reuşesc niciodată.

Am deschis ochii larg, am privit cerul si i-am simtit cum se apropiau de gene. Au stat acolo puţin, iar când a fost să fie nu au mai zburat. Fluturii mei nu mai puteau să zboare, dar au învăţat să se prelingă unul câte unul în braţele vântului!!!

Vântul i-a ridicat încet şi i-a împrăştiat departe, departe...peste cinci mări şi cincizeci şi cinci de zări...
De atunci, am învăţat şi eu să număr bobocii, să pândesc frunzele ruginii, să opresc soarele printre gene de visare.

Uneori - nu mereu - uneori însă, mi se pare că aud şoptit: "cinci, apoi cinci sute cinci, apoi cinci sute cincizeci şi cinci, cinci mii şi...tot aşa", dar ştiu că e vântul care adie, care ştie secretul toamnei mele şi care acum vi l-a spus şi vouă la infinit, la infinit...

Toamna mea vine mereu răscolindu-mi gândurile cu frunzele ei. Mă alină şi mă doare. Îmi este. Nefiresc. Eu am ucis toamna, iar ea îmi aminteşte asta în fiecare an al vieţii mele...când închid ochii, iar ea mă strigă încet pe nume în timp ce vântul mi-o poartă prin păr şi prin inimă ca o repetare...