Ai avut vreodată senzaţia că ai ratat
şansa vieţii tale? Că ai văzut trenul trecând prin faţa ochilor tăi, la
un milimetru de tine, retezându-ţi respiraţia şi aşa agitat? Şi că-n
urma ei nu a mai rămas decât un curent de aer puternic şi rece, care a
făcut sufletul să ţi se cutremure?
Trenul meu este ea. A trecut prin viaţa
mea cu-o viteză care-a clătinat tot. Gândurile mele, credinţele mele,
presupunerile şi ideile mele. Şi nu cea din urmă, m-a clătinat pe mine.
M-a clătinat cu aşa o putere, că m-a desfiinţat bucăţică cu bucăţică şi
m-a reinventat în ceva mult mai bun. M-a durut, nu spun că nu m-a durut,
ba chiar mai mult ca niciodată. Dar a fost o durere pe care am
suportat-o cu zâmbetul pe buze, ştiind că am lângă mine visul meu.
Nu pot să nu mă întreb dacă asta a fost
tot. Dacă viaţa mea a constat în acele momente pe care şi le-ar fi dorit
oricine de pe acest pământ. Iar dacă nu, nu-mi pot imagina alte momente
care să le întreacă pe cele prin care am trecut. Sau altă persoană. Şi
tremur de frica gândului că voi fi şi eu unul din acele persoane care voi
trăi alături de cineva, altcineva decât ea, şi mă voi uita mereu spre
locul lăsat gol… Mă tem să nu fiu un pasager dintr-o gară pustie,
însoţit de persoana înlocuitoare.
I-am lăsat senzaţia de om puternic, ca
să poată pleca liniştit. Şi sunt un om puternic. Singura mea slăbiciune
este ea. Şi totuşi, trăiesc cu senzaţia că ne sacrificăm unul pentru
altul. Ea, că nu vrea să-i car bagajele trecutului. Eu, că nu vreau să
sufere. Nu ştie că aş alerga ţopăind cu bagajele ei
în spate. Şi poate
tot aşa, nici eu nu ştiu că ar suferi fericita. Pentru mine. Paradoxal,
ştiu.Este seara în care simt gustul plecării grăbite şi inima încă îmi trepidează de la acceleratul de pe loc
