Absenta

Aşa cum aburul dispare fărâmiţat de vânt, aşa imaginea îl transformă pe om într-un cameleon invizibil ochiului uman. Când privirea se preschimbă în aripile unor fluturi, iar buzele unei domnişoare iau forma unor frunze uscate de toamnă. În pictura aceea tomnatică, pielea ei palidă se îmbiba în umbra brăzdată a unei perdele şi devenea un simplu tablou. Goală, cu părul prins, nu era o femeie, era un peisaj acoperit cu frumuseţea unui artist îndrăgostit.

Absentează... El o desenează, dar mintea ei e departe, iar privirea ei e pierdută în zare. Cu buzele uşor întredeschise, cu pleoapele uşor ridicate, dându-i o perspectivă somnolentă şi părul acela bezmetic cu câte-o şuviţă şerpuindu-i senzual pe ceafă, toate îi dădeau un aer de eleganţă şi rafinament îmbibat cu răsfăţul unei pensule.

Când muzica pianului vibrează, iar sunetul chinuit al unei viori ne cutremură, imaginea ei se deformează, prinde culori nemaiîntâlnite şi lasă în urma paşilor ei o dâră cenuşie de ignoranţă. Sub unduirile acelui trup înghiţit de simplitate omenească, lumina razelor reflectate pe suprafaţa sticloasă a zăpezii o învăluie în lumină. Păru-i cade ondulat pe spate, iar braţele-i subţiri şi lungi se leagănă graţios pe lângă talia-i subţire. Dacă această marionetă s-ar sparge în bucăţi, şi-ar căuta singură piesele şi le-ar uni cu iubire la loc, sub forma unui puzzle mult prea complex. Cu siguranţă ochii şi-ar pierde strălucirea intrinsecă, iar rafinamentul privirii sale ar dispărea precum firicele de nisip purtate de vântul cald de vară. Ea ar rămâne o stană de piatră sub adierea absentă viscolului. Înlăcrimată şi îndurerată, i-ar fi greu să-şi poate mişca mimica feţei. Îngheţată, distrusă şi suferindă, inima i-ar exploda de amărăciune, iar în sufletul ei ar ninge la infinit.

Aşa şi artistul care i-a dat viaţă în picturile sale, şi-a amintit ca întotdeauna, pe fundal, să picteze şi o ninsoare cruntă pentru ca toată lumea să ştie ce zbucium răsufla neîmblânzit în sufletul ei...