Lacrimi de îngeri

,,Este seară.

Luna roşie, ca un disc, stă lipită de pânza înserării. Stelele se joacă de-a ,,v-aţi ascunselea”. Norii dorm nevăzuţi în buzunarul nopţii. Oamenii se odihnesc după o zi de muncă, iar eu stau şi scriu.

O lacrimă de înger se prelinge pe obrazul nopţii...încă una şi încă una... Ce tare plânge! E un plâns tăcut ca să nu-l audă nimeni, să nu se trerzească alţi îngeri. Lumea a încremenit în timp ce lacrimile de înger se preling pe obrazul catifelat şi rece al întunericului. Pare că acum, în taina nopţii, se nasc zânele, fluturii şi spiriduşii. Acum renasc speranţele...Acum renaşte credinţa... Petale trandafirii de lumină stau agăţate de linia orizontului. O mângâiere caldă şi fină deschide geană cu geană, vis cu vis.

Un glas cristalin răsună în albastrul catifelat al zorilor: - Bună-dimineaţa! Este vocea lacrimii de îngeri transformată în picătură de rouă pe petalele trandafirilor din grădina noastră. Pe birou caietul doarme încă, satisfăcut că a transformat lacrimile de îngeri în picături de rouă. Pare că mă îndeamnă prin foile încă nescrise:

,,Hai să visăm şi zi şi noapte, măcar din când în când!...

Hai să visăm că ştergem lacrimi de îngeri!”

Jucăria zburătoare

Şi bătrâna îi oferi lui Vasilică o jucărie magică: o jucărie cu ajutorul căreia el putea să zboare!
Descoperind de ce e în stare această jucarie, băiatul simţea că nu mai are nevoie de nimic altceva! Restul erau detalii! Pentru că… era atât de minunat să zboare! Vedea totul de undeva de sus, munţi, lacuri, mări, şi, deşi mai mici, vedea cel mai bine oamenii! Pentru că ei au atâtea posibilităţi să iasă în evidenţă (din păcate nu numai cu lucruri pozitive, oricum, important e că el îi vedea). Era incredibil!
Astfel, Vasilică ajunse să iubească enorm de mult jucăria respectivă, pentru că ea îi oferea cea mai mare libertate şi fericire pe care el şi-o putea dori. Îl făcea să zboare!! Şi asta îl făcea să se simtă capabil de orice. Nimic altceva nu l-ar fi făcut mai fericit decât jucăria respectivă. O iubea şi când zbura, ţinând-o strâns în braţe şi când era la casa lui şi dormea, ţinând-o strans în braţe.
Într-o zi, zburând liniştit pe deasupra lumii, ajunse şi el, ca toţi românii, în Bulgaria.
Uitându-se mai atent, observă acolo o fetiţă care se juca în curte cu nişte păpuşi. Băiatul îşi spuse: “ha ha, ce jucării, jucăriile astea nu o vor face niciodată să zboare! Chiar dacă poate ei îi plac…” Şi tocmai când să treacă pe deasupra ei înapoi spre casă, observă aruncată pe jos, lângă nişte rafturi prăfuite de la marginea magaziei, o jucărie exact ca a lui!
Nevenindu-i să creadă, coborî lângă fetiţa respectivă şi o invită să zboare împreună, fericit că găsise pe cineva care avea aceeaşi jucărie ca şi el. Pentru că, deşi îi plăcea să admire munţii şi marea şi lacurile şi oamenii de la înălţime, i-ar fi plăcut mult mai mult daca ar mai fi fost cineva cu el…
Astfel, îi explică fetei că e nevoie de două astfel de jucării puse împreună ca să poată zbura două persoane. O singură jucărie nu era de ajuns pentru doi… s-ar fi prăbuşit rapid! Aşa că îi propuse să aducă jucăria…
Fetiţa fu entuziasmată de propunerea lui, pentru că îşi dorea să zboare, aşa că se duse să o aducă.
În acel moment, Vasilică înţelese de ce jucăria era abandonată în curte: era stricată!
Din acest motiv, fetiţa nu o mai iubea aşa mult acum, pentru că nu o mai făcea să zboare… şi o duruse prea mult când se stricase, aşa că acum o lăsase într-un colţ şi se obişnuise cu ea aşa, stricată. Uitase că se poate să fie mult mai bine, aşa că se juca doar cu păpuşile alea noi şi scumpe, chiar dacă ceea ce simţea era ceva mult mai de suprafaţă.
Băiatul încercă să repare jucăria fetei, dar nu avea ceea ce-i trebuia pentru asta acolo. Se chinui cu nişte scule luate din acelaşi raft prăfuit, dar nu se potriveau. Începea să simtă dorul de ţara lui şi de zbor. Fetiţa îşi dorea şi ea să zboare, dar păpuşile pe care le avea o mulţumeau cât de cât, aşa că nu se chinuia prea tare să ajute la repararea jucăriei.
Între timp, pentru că nu mai putea sta acolo, băiatul plecă înapoi acasă, cu gând să găsească sculele potrivite să repare jucăria, astfel încât să o poată lua pe fetiţă împreună cu el.
Cât timp el era plecat, fetiţa se uita lung la cer… şi-ar fi dorit să zboare cu el, dar asta însemna să lase Bulgaria în urmă.
Pentru că el nu mai apărea, ea porni la drum cu un autobuz. După ce merse în înghesuială şi căldură mai multe ore, obosită şi flămândă, se apropie în sfârşit de graniţă. Acum nu ştia ce să facă, simţea că vrea să se ducă după el, pentru că el ar fi făcut-o să zboare, dar asta însemna să lase în urmă păpuşile şi siguranţa curţii sale şi să plece de aici pe jos, într-o aventură dureroasă la capătul căreia ar putea să îşi trăiască cel mai mare vis! Se afla astfel pe un fir de aţă, la graniţa dintre două… ţări.
În acest timp şi Vasilică se afla la graniţa dintre două… lumi. Graniţa dintre pământul pe care se odihnea şi putea face atâtea, ţara lui natală, pe care o iubea aşa mult şi cerul care îl făcea să simtă viaţa în toată splendoarea ei.
Acum, pentru el cel mai important lucru era să găsească sculele potrivite care să repare jucăria fetei şi asta îl ţinea din a se mai bucura de zbor. Pentru că îşi dorea mai mult să zboare alături de ea decât singur, aşa că se concentra pe acest lucru, în loc să continue să zboare singur de nebun.
Dar… jucăria rămăsese la fetiţă! Şi el nu mai putea să se întoarcă, s-ar fi întors degeaba, fără sculele respective, nu avea niciun rost, pentru că nu ar fi putut să o facă să zboare. În schimb, ea ar fi putut să vină după el şi să îl ajute să caute împreună sculele. Patru ochi sunt mai buni decât doi… două inimi sunt mai bune decât una…
Dar, deşi acum se putea trece vama doar cu buletinul, fetiţa nu reuşea să treacă, pentru că îşi pierduse buletinul. Drumul din faţa ei părea foarte greu, în timp ce autobuzul o îmbia acum cu scaune moi şi aer condiţionat să o ducă acasă! Era prinsă în continuare între cele două… ţări. Ar fi vrut să treacă graniţa, dar căutase buletinul peste tot, obosise, începuse să o doară şi să simtă că nu are niciun rost.
Vasilică încerca acum să construiască el sculele lipsă, chiar dacă fetiţa nu era lângă el cu jucăria. Poate cândva o va întâlni iar, pe ea, sau altă fată ce are aceeaşi jucărie (în caz că între timp prima fetiţă ar pierde jucăria). Măcar atunci să aibă sculele pregătite!
Fetiţa îşi de-te seama că nu poate trăi la graniţă. Aşă că se întoarse acasă, supărată că nu găsise buletinul atunci când avea cea mai mare nevoie de el, nu găsise lucrul care ar fi ajutat-o să meargă mai departe pe acel drum…
Cel puţin acum era liniştită pentru că nu trebuia să lupte în continuare şi se putea odihni alături de păpuşile ei.
Aruncă jucăria şi se duse la culcare cu gândul la El.
Vasilică adormi şi el cu gândul la Ea.
Şi astfel, pentru că nu găsise buletinul, lucrul ce ar fi ajutat-o să meargă mai departe, ea pierdu şansa la zbor. Nu-i nimic, până la urmă ce e aşa frumos la asta? Te poţi bucura foarte bine de viaţă şi stând cu picioarele pe pământ. Sigur, nu ai aceeaşi libertate, aceeaşi putere, aceeaşi linişte şi bucurie interioară, acelaşi El, dar te poţi bucura şi acolo jos. În timp ce norişorul în formă de oiţă aşteaptă nestingherit pe cer pe cineva care să se joace cu el.
În curte se lăsă liniştea. Câţiva greieri îşi cântau acelaşi repertoriu învechit, în timp ce un licurici se aşeză pe jucăria aruncată în praf. Zăcând acum pe jos, jucăria părea cuprinsă şi ea de un somn profund.
Lumina creată de licurici îi dădea o formă stranie, diferită de ceea ce se vedea ziua. Şi, printr-una din crăpăturile create de-a lungul timpului, undeva în interiorul ei se putea zări cum stă abandonat, lăsat acolo cu mult timp în urmă de fetiţa uitucă, un buletin…

Descopera-mi inima cu ceva

- Învaţă-mă să simt culorile…
 Ce zi mai potrivită ar fi putut să aleagă pentru asta, dacă nu prima zi de toamnă? Poate doar a doua să mai fi fost atât de specială şi plină de culoare. Și a treia şi a patra… şi a treisprezecea.
 Toamna nu începuse niciodată în calendar pentru el, ci undeva în jurul şi înăuntrul lui. Nu contase niciodată ziua când, ci sentimentul cum…
 Îi simţea mirosul când se plimba pe alei şi îi mângâia ochii ca un sărut ce face trezirea atât de plăcută, aşa ştia că vine. Nu semne învăţate într-o şcoală ai căror profesori au trăit mult prea puţin. Nu păsări ce uită să mai plece spre ţări mai calde ce nu le sunt “acasă”, nu frunze căzătoare invizibile pentru ochiul uman ce trece pe sub ele, nici fructe ce rodesc doar în magazine. Fructe ce parcă n-au văzut niciodată un pom sau un copil care să le culeagă căţărându-se plin de poftă până în vârf. El iubea să urce în copaci.
 Culori… arome… aer… apă şi suflet… e incredibil cum se repetă toate peste tot. Se repetă, aşa cum apa se repetă în fructe şi în oameni şi în râuri şi în flori, aşa cum dragostea e precum apa într-un circuit ce nu se închide niciodată, prezent peste tot în jur şi în noi. Apa e mai uşor de învăţat şi conştientizat şi înghiţită cu poftă atunci când setea te îndeamnă, n-are să facă niciodată prea mult rău după 3 luni. Şi totuşi oamenii însetaţi de o dragoste pe care nu o înţeleg, dau pe gât rapid primul pahar cu senzaţii ce le apare în cale, crezând că orice baltă le poate satisface dorinţa de a bea, crezând că balta e din naştere infinită.
 Culorile…
 Poate era ploaia cea care împrăştia culorile luminii pe alei, coborandu-şi curcubeele peste frunze şi lăsând frâu liber stropilor să deseneze. Culori… Unde fuseseră culorile acelea toată vara? În ce club sau pe ce plajă se pierduseră? Poate… nu ele se pierduseră.
 – Învaţă-mă să simt culorile… mi-e dor de ele şi… am uitat…
 – Nu ai uitat. Doar… nu ai încercat cu adevărat. Poate… prea ocupată fiind cu alte lucruri mai importante.
 – Mai importante…
 Cum ar fi lumea doar în nuanţe de gri? O lume fără culori, fără gust de apă din râu, fără parfum de răşină de brad, fără petale moi de flori atât de libere dintr-o pădure eliberatoare… Cum ar fi lumea fără să poţi să atingi cu vârful degetului un cap galben de pui de găină, cum ar fi să nu poţi să auzi cucuveaua ce cantă noaptea în pădure când orice zgomot îţi produce frică? Cum ar fi să nu poţi să priveşti ore în şir, ore în şir, ore în şir, ore în şir, ore în şir, un obraz mai dulce ca oricare altul? Cum ar fi ca buzele să nu simtă niciodată cu adevărat ce înseamnă alte buze, pentru că sărutul ar fi doar o acţiune mecanică produsă de o dorinţă la fel de mecanică precum obişnuinţa? Cum ar fi să trebuiască să pleci, spre ceva ce nu produce în tine nicio fărâmă din fericirea şi minunea pe care sunetul inimii ei îl face când îţi laşi tâmpla pe pieptu-i să-ţi adoarmă? Să pleci pentru că nu eşti deloc liber să poţi să-ţi stabileşti nişte priorităţi în funcţie de tine, nu de ce e în jurul tău. Cum ar fi să încerci mereu să te adaptezi la lumea din jur şi niciodată să nu încerci să o adaptezi pe ea la tine? Cum ar fi să renunţi la tine pentru ea? Pentru lumea aceea… Cum ar fi să nu ştii ce înseamnă libertatea, prea învăţat a accepta tot ce ţi se întâmplă aşa cum vine natural? Cum ar fi să existe un destin care să ne conducă viaţa (natural), ceva pe care să putem da vina atunci când noi nu reuşim să facem sau să fim mai mult? Cum ar fi să nu poţi să plângi, pentru că nu-i nimic care să-ţi umple inima atât de mult de lichidul unei iubiri care să dea pe-afară? Cum ar fi? Ce simplu să găseşti răspunsul…
 – Nu vă supăraţi, îmi puteţi spune…
 Un om la întâmplare de pe stradă, oricare, oricând, îţi poate spune, pentru că el trăieşte în acea lume, şi lumea aceea e tot ce există în jurul lui şi în el şi-n tine. O lume în care nu doar călcatul pe flori e interzis, ci şi mângâierea sau mirosirea lor. O lume în care puii galbeni cu puf ca de gutui nu reprezintă decât o casoletă într-un congelator şi un ou într-o tigaie. O lume în care dragostea nu-i o minune ce te merită cu totul, ci ceva obişnuit ce nu necesită atenţie, pentru că atenţia necesită timp… şi timpul costă bani… şi banii costă timp… şi atunci avem nevoie de timp ca să facem bani să putem avea timp sa facem şi mai mulţi bani. Ca în puţinul timp liber să avem ce să cheltuim. Să mângâi uşor cu degetul urechea ce-o iubeşti căci e a ei, nu există. Să-i simţi pe buze sânul rotund şi mic şi mai frumos ca cerul, nu-i mai plăcut ca berea rece şi nici ca ziua-ntreagă la un birou prea gol, de-aceea nu se luptă pentru asta. Dar se devine jalnic pentru mult mai puţin. Să îi săruţi lacrima de bucurie pe care o melodie ce vorbeşte despre voi o scoate, nu există. Să nu existe “nu”, nu există. Să pleci când ai fi putut să stai, da. Întreabă pe oricine… vorbeşte cu orice om… sau mai bine… cu umbra ta… e tot ce lumea ta a mai lăsat din tine.
 – Învaţă-mă!
 E umedă şi caldă şi uneori e rece şi stropii sunt mai mari şi frunzele mai multe. Pe jos, nu în copaci. E mai uşor parcă să le vezi şi să le-admiri dupa ce s-au desprins de lumea ce le dădea viaţă. E mai uşor s-apreciezi ceva post-mortem, căci cât trăia nu ai putut să vezi culorile din el. E mai uşor să vezi corpul mort zăcând în lacrimi, decât inima ce urlă de durere după ajutor. E mai uşor, căci ţie nu îţi pasă nici de corpul mort şi nici de inima ce plânge, căci nu sunt ale tale. Niciodată nu au fost, şi-atunci cum să le-nţelegi?
 “În fiecare con stau o sută de păduri”, dar cine să aibă răbdare să le vadă crescând? Cine să iubească atât de mult un con pentru ceea ce el ar putea deveni, când conul oricum e prea ocupat cu lucruri mai importante? S-arate bine pe un raft pe care doar cârpa de praf îl mângâie, ocolind cu grijă conul. Cine să descopere că în el însuşi zace un con dornic să rodească – o sută de păduri şi de poveşti de dragoste şi case şi biserici şi un pătuţ de lemn în care doarme dragostea. Sau poate un coşciug, celulă pentru suflet, mai potrivit ar fi pentru această lume. Unde-a plecat pădurea?
 – Imaginează-ţi un lan plin cu maci. Plin, plin cu maci roşii, până la orizont… atât de roşii, atât de mari şi de deşi, că nici verdele de sub ei nu se mai vede.
 – Ăsta e roşul?
 – Nu încă… imaginează-ţi acum că în lanul ăsta infinit de roşu, în mijlocul lui, departe de orice margine a lanului şi de orice altă culoare umană, acolo în mijloc e o pătură moale.
 – Roşie?
 – Moale! Şi pe pătură eşti tu. Priveşti în sus şi cerul nu se vede, acoperit de maci, şi macii cresc mai mari să vină peste tine. Și te acoperă moale, tandru, dar fără să te atingă. Deasupra ta, maci. Eşti într-un tunel cu tavan de maci, de un roşu închis şi un parfum sec.
 – Ăsta e roşul?
 – Nu încă. Imaginează-ţi că în tunelul de sub maci, lângă tine pe pătura cea moale, e un băiat. Un băiat îmbrăcat în roşu, ce priveşte în sus în timp ce tu-l priveşti pe furiş. Ai vrea să îl ţii de mână, dar ţi-e teamă, dacă el nu simte la fel? Începi să te foieşti, inima îţi bate tare, ai vrea să faci ceva dar simţi că-i prea devreme, ai vrea să facă el, dar dacă nu o face? Emoţia te chinuie dar dragostea te-ndeamnă, frica te opreşte dar el e-aşa aproape… Ai vrea să îl atingi, ai vrea să îl săruţi… sentimentul e atât de intens încât faţa îţi ia foc în spaţiul acela ce devine prea strâmt şi fără aer. Acum… Atinge-l. Întoarce-i uşor faţa către tine şi apropie-l… atinge-i obrazul cu al tău uşor, cât să vibreze de dorinţa de-a se apropia mai tare. Miscă-ţi obrazul peste al lui până i-ajungi urechea. Şopteşte-i ceva fără cuvinte şi prinde-o între buze, doar puţin… coboară apoi spre gură şi stai deasupra ei. Aproape de atingere, trimite-i aer cald ce vine cu dorinţă şi apoi încet apasă şi atunci devino el! Îi ai buzele lipite de-ale tale şi nu-i nimic să vă despartă. Sărută-l uşor… prinde-i buza de jos cu ale tale şi plimbă-ţi buzele peste ea. Gust-o ca şi când e prima oară, simte-o şi fă-o a ta… strânge-o uşor şi umezeşte-o… nu deschide ochii, doar simte. Lasă-ţi limba să îi mângâie buzele dându-le ocol şi nu-l lăsa să mişte… oricum nu poate… Respiră…
 – Ăsta e roşul?
 – Ce roşu? Roşul nu mai contează de acum!
 Şi ai atât de multe de învăţat despre cum se simt culorile. Roşul nu mai există, nici alte culori. Doar voi doi, ce în acel moment, creaţi ceva ce niciun pictor n-ar putea vreodată! Roşul nu mai conta acolo, în acea mare de roşu… altceva era mai important. Nu te pierde în detalii atunci când esenţialul e atât de uriaş! Dacă vrei roşul să îl ştii, îl vei şti, aşa cum poţi învăţa să calculezi şi să găteşti. Dacă vrei dragostea, asta e altă potecă! Una pe care oamenilor le e frică să meargă, ea trece printr-o pădure prea întunecoasă ca ei să o poată lumina cu dragostea lor. E de preferat autostrada către mare şi strada spre serviciu. Vrei să înveţi cum se simt culorile? Iubeşte! Pe ele sau pe ploi, un el, o ea, copii şi jucării, o casă, un cer şi o pădure albastră sub luna mult prea plină… pentru alţii.
 E lumea ce te schimbă? Eşti tu mult prea puţin!
 Primeşte suferinţa trimisă din afară, ea vine să te-ajute ca să devii mai tu. Și-apoi o inimă mai bună o poate transforma, pe tine şi pe ea în ceva şi mai bun. Din gheaţă scoate flori şi le trimite-n lume şi tot ce-i rău în ea atrage-l către tine. Lumea nu ştie să împrăştie în jur bunătate şi căldură, dar poate că primindu-le ar înţelege nedreptatea şi răceala şi răutatea ce o conducea şi atunci şi toamna ar fi primăvară pentru ea, căci florile răsar întâi în suflet, abia apoi în jur. Dar poţi schimba în bine răul? Prostii… e mai uşor să îţi bei berea râzând de bunătate şi dragostea e mai comodă când drumul ţi-este sigur. Mai important e drumul decât ea, de-aceea pentru el ne ducem încet viaţa. Un drum plin de bucurii e mai atrăgător decat o inimă plină de dragoste şi viaţa nu-ţi-e briliantă, căci nu e viaţa ta ci doar o influenţă. O rămăşiţă din cel ce ai fost cândva, mult mai plin decât acum. Şi iarna e frumoasă, nu-i nimic… poţi merge la ski în ţări străine, munceşte mult pentru asta, e nevoie de bani pentru fericire.
 Şi plânge toamna peste dealuri, prea singură printre anotimpuri mult mai iubite de oameni prea comozi să-şi ude părul şi picioarele pentru a urca un deal. Oricum e toamnă şi-n oraş şi pe strada ta, e mai comod să o simţi aproape, să nu faci prea mult efort ca să o ai. Imaginează-ţi că ai luptat tu să o aduci acolo, aşa te vei bucura mai mult de ea. Ce minunat când luam zăpada în saci de plastic din curtea şcolii de la ţară şi o duceam în curtea bunicilor ca să înlocuiesc zăpada ce se topise prea devreme.
 Mi-ar fi ruşine să câştig la loto, orice formă ar avea. Dar mi-ar plăcea, doar să arăt că aş da banii toţi altora ce au nevoie şi n-aş păstra nimic şi aş suferi şi m-aş zbate în continuare pentru drumul meu de cărămidă galbenă ce duce către cer. Avându-mă doar pe mine ca punct de pornire şi ca ajutor şi prieten şi dragoste şi drum şi ţintă mai plină decât Luna, văzută de dincolo de atmosferă. Ştiind că drumul meu şi ţinta şi cu mine, suntem cu toţii împreună ceva mai mare decât Lumea – dar prea puţin ca să ajungă pentru ce-mi doresc să-i ofer Ei. Mai trebuie să cresc… mereu… Cu fiecare pas ce-l urci constaţi cât de jos erai înainte. Cândva poate voi fi destul de mult să o pot merita. Şi-apoi găseşte-mă în mine şi-n tot ce e în jur şi leagă-mă de tine, suflet alb şi pur. Curcubeul nu înseamnă decât culori despărţite, culorile unite sunt lumina. Da… voi creşte mult pentru tine… şi-n urma mea şi Lumea.
 Dar de-aş ajunge pe o stea prin lupta şi durerea mea, mai e cineva ce-ar mai putea să-mi ţină urma? Sau prea departe aş ajunge să mai pot fi ajuns de cineva? Ce bine că nu există “prea departe” nici “prea greu” cand dragostea te-mpinge! Dragostea…  Ce bine ca puţin îmi pasă de steaua aceea, comparativ cu Ea. Ce bine că pot să renunţ la stea şi la orice într-o clipă, pentru ceva mai mare decât tot!
 Ce bine că nu trebuie să pleci… doar să vii.
 …
 – Nu am înţeles nimic… care e roşul până la urmă?
 …

Prinţesa din turn

Partea 1 – Începutul
Poţi vedea atât răsăritul cât şi apusul dintr-un turn. La fel şi de pe un deal.
  
Mult timp trecuse şi niciun băiat nu reuşise să ajungă până sus în turnul unde era închisă.
Inima prinţesei începea să simtă absenţa dragostei, absenţa unui suflet cald lângă ea, dar fata nu se descuraja! Visa în continuare în fiecare zi la prinţul care va veni şi o va salva. Castelul în care trăia era unul impunător, vizibil de la mulţi kilometri depărtare, astfel încât tineri şi bătrâni, băieţi şi fete, tot timpul se găsea cineva care să se apropie de el.
“Ce castel frumos, oare ce o fi înăuntru?” se întrebau oamenii…
Mulţi ar fi vrut să intre şi să-i colinde holurile, să stea pe băncile din grădinile interioare, iar tinerii cu dragoste în suflet ar fi vrut să ajungă în turnul impunător de pe colţul de vest, gândindu-se că acolo trebuie să se afle cea mai frumoasă prinţesă din toate câte există.
Din păcate însă, castelul era înconjurat de un râu larg şi adânc, în care îşi făcuseră casa mai mulţi crocodili, iar podul, singura punte către interior, era apărat de un dragon mare. Un dragon ce scuipa foc pe nări atât de puternic încât zgomotul era dus de vânt până în cele mai liniştite colţuri ale împărăţiei!
Prinţesa era singură. Acum doar dragonul îi mai ţinea companie.
- Off, dragonule… oare de ce nu vine şi la mine niciun prinţ să mă salveze din turnul ăsta singuratic?
Dragonul ştia foarte bine acest răspuns… Doar el era acolo pentru a o proteja pe fată de orice fel de intruşi, fie ei nobili sau ţărani, cu gânduri paşnice sau de război, de dragoste sau afaceri.
El nu lăsa pe nimeni să se apropie. Şi oricum nimeni nu îndrăznea. Se apropiau puţin şi când vedeau dragonul îşi spuneau “wow, ditamai dragonul, n-are rost să mă lupt cu el… probabil oricum nu e nimic interesant acolo în turn şi nici în castel!” – şi plecau mai departe, evitând astfel suferinţa inutilă pe care prezenţa dragonului le-ar fi cauzat-o. “Curiozitatea nu e un bun motiv ca să mori… dragostea este!” îşi spuneau ei.
“Le e frică de dragon…” realiză fata într-un târziu. “De-aia nu se apropie, le e frică de dragon… Eh, nu contează, dacă nu sunt în stare să se lupte cu dragonul, atunci înseamnă că nu mă merită!” îşi spunea ca o consolare, şi se întindea înapoi în patul ei de puf.
Într-o zi, un tânăr trecu prin apropierea castelului, alături de un alt călător pe care îl întâlnise pe drum. Văzând castelul, cei doi se minunară de măreţia lui si, pentru o secundă, ei o zăriră în turn şi pe fata cea tristă…
- Hey, ia uite, în turn e închisă o fată! Pare aşa tristă…
- Cred şi eu că e tristă, nu vezi că nu e liberă? E închisă într-un turn, păzită de un dragon care ţine lumea la distanţă. Și eu aş fi trist în locul ei! Numai că eu am sufletul mult prea liber ca să accept o astfel de temniţă exterioară şi m-aş lupta să ies de acolo cu toate puterile!
- Poate că ea nu poate să facă asta şi are nevoie de ajutor! Poate ar vrea şi ea să plece de acolo şi să se bucure de viaţă şi de dragoste, dar nu ştie cum…
- Nu ştii tu ce nevoi are, eu îţi spun, dacă singură nu e în stare să lupte pentru libertatea şi fericirea ei, atunci nu merită să te lupţi cu dragonul pentru ea. Las-o să se uite pe geam şi să viseze. Îţi spun eu, e doar o altă fată răsfăţată care aşteaptă ca alţii să facă totul în locul ei. Ai avea numai de suferit dacă ai scoate-o de acolo!
- Uite ce-i, tu du-te înainte la treaba ta şi eu o să mai rămân pe aici, poate reuşesc să o ajut cumva. Poate nu îşi dă seama de forţele ei şi are nevoie de cineva să îi arate asta…
Partea a 2-a – Renaşterea speranţei
Uneori, nimeni nu vine…
Tânărul rămase ascuns în pădure, privind spre castel. “Biata fată… singură… fără să cunoască frumuseţile pe care o viaţă fără ziduri le poate oferi… Oare de ce acceptă să stea acolo? Oare de ce nu dă poruncă să cadă zidurile, să plece dragonul? Ce o ţine să iasă în lume să-şi găsească fericirea?” Dar băiatul ştia răspunsul, şi deşi mulţi s-ar fi gândit că sunt lucruri extrem de importante care o ţin acolo şi de aceea nu poate să schimbe nimic, el ştia mai bine…
 Şi, deşi mulţi ar fi spus că nu este datoria lui să o salveze şi nu are niciun motiv să o facă, nu putea să o lase acolo suferind! Nu îi plăcea să ştie că oamenii suferă, mai ales când o fac doar pentru că nu-şi dau seama că tot ceea ce e bun se află în ei, şi nu în cineva care să vină să îi salveze.
 Astfel, primul lucru pe care se gândi că trebuie să-l facă, e să îi dea de ştire fetei de prezenţa şi intenţiile lui. Aşa că începu să scrie un bilet, pe care îl legă de una din săgeţile sale, prietene de nădejde în cele mai grele momente.
 Încordă arcul, ţinti către una din ferestrele turnului… şi trase! Săgeata se duse ca fulgerul, despărţind în calea sa aerul călduţ al serii, intră pe ferestruică şi se înfipse în uşa unui dulap.
 Tânarul ştia că atunci când cineva suferă, orice cuvânt de încurajare îi poate prinde bine şi îi poate da speranţă. Dar nu mulţi reuşeau să facă asta, pentru că lumea era prea atentă la propriile nevoi şi prea insensibilă la nevoile altora. Ba de multe ori, atunci când un om  era cumva la pământ, atunci îl loveau mai tare cei din jur…
Printesa se sperie auzind zgomotul, dar tresări atunci când văzu săgeata şi biletul înfăşurat în jurul ei. Îl desfăcu şi citi…
 “Zidurile nu sunt un obstacol decât atunci când noi le construim. Dar când dragostea, dorinţa, bunătatea, încrederea, curajul, speranţa şi un vis există în sufletul unui om, atunci poduri vor lua locul zidurilor ce îl ţin prizonier.
La noapte te voi învăţa să mergi…”
Un fior trecu prin corpul fetei şi toate visele, dorinţele şi speranţele pe care le ţinuse atâta timp ascunse undeva adânc în sufletul ei, astfel încât să nu o doară, năvăliră acum în tot corpul, dându-i o senzaţie plăcută de căldură, cum nu mai simţise de multa vreme.
Oare putea să fie adevărat? Cineva o văzuse pe ea mai mult decât dragonul şi zidurile înalte? Oare cineva văzuse cu adevărat câtă dorinţă, speranţă şi suflet se ascunde în acel turn izolat?
 Inima prinţesei bătea cu putere la gândul că după atâta timp, cineva care merită îi va atinge sufletul. Cineva care să poată să se lupte pentru ea cu dragonul, considerând că sufletul şi dragostea ce stau în ea merită orice luptă şi orice sacrificiu!
Nerăbdarea o cuprinse, analizând atent fiecare mişcare din jurul turnului, în speranţa că-şi va zări undeva salvatorul…
  
Partea a 3-a  – Poarta spre castel
Sufletul tău e paşaportul către unele lumi
Întunericul se lăsă peste castel, învăluind în mister turnul cel înalt…
Doar la poartă se mai zărea lumina. Două cercuri de foc pregătite să erupă, uneori mai luminoase, alteori mai slabe. Respiraţia dragonului se auzea până la marginea pădurii unde tânărul stătea ascuns, iar căldura ce ieşea pe nările acestuia pârjolise de mult timp iarba din jurul porţii.
Ferestrele turnului erau prea mici pentru a se putea intra prin ele, şi astfel singura intrare rămânea uşa interioară a camerei.
Dar castelul părea de nepătruns, poarta părea că nu mai fusese deschisă de foarte mult timp, iar în jurul dragonului, oasele uscate ale unor bravi cavaleri zăceau mărturie asupra forţei distructive a acestuia. Se pare că fuseseră totuşi oameni care încercaseră să ajungă la prinţesă cu scopul de a căpăta recunoştinţa şi dragostea ei, dar nu reuşiseră.
“Ce naivi… se aruncă în luptă mânaţi de o dorinţă aprinsă de a avea iubirea, şi uite unde sfârşesc. Aşa se întâmplă când îţi pierzi minţile: nu mai vezi limpede şi ajungi să te loveşti de un dragon care scuipă foc! Curajul e bun, dar uneori, raţiunea te poate ajuta mai mult în obţinerea a ceea ce-ţi doreşti. Pasiunea ar trebui să vină mai târziu, când ai eliminat orice obstacol din calea ei… să fie liberă să se manifeste! Uneori, un drum ocolitor e mai bun decât unul direct!”
Tânărul întâlnise multe castele la viaţa lui şi astfel el ştia că orice castel are o intrare ascunsă, undeva în spate, ferită de ochii lumii. Intrarea cea mare era doar o faţadă, pe acolo nimeni nu intra niciodată, ceea ce nu-i de mirare, având în vedere dragonul care o păzea.
În schimb, apropiaţii familiei regale puteau să intre pe uşa Încrederii, de care cei mai mulţi nu auziseră. Era o intrare secretă, care nu se arăta oricui, o intrare acoperită de multe încercări, astfel încât să nu poată intra oricine, ci doar cei care aveau într-adevăr ce căuta acolo…
Tânărul reuşea să o găsească întotdeauna. Se pare că avea în el ceva curat, o bunătate şi o dorinţă de bine care-i deschideau multe uşi.
Ajuns la poarta Încrederii, lumea nici nu îl mai întreba de obicei cine este, interiorul său era ca o carte de vizită care spunea “ne ştim de foarte mult timp, sufletele noastre au fost cândva ca doi fraţi…” şi paznicii îl lăsau să intre.
Partea a 4-a  - Castelul
 Faptul că te bucuri de drum nu înseamnă că vei ajunge la capătul lui neapărat.
 
Mergând nestingherit pe holurile castelului, tânărul privea atent în jur. Întotdeauna fusese atent la detalii, pentru că fiecare lucru, fiecare gest, fiecare cuvânt auzit îi vorbeau despre castel şi despre fată.
Trecu pe lângă o sală mare, în care oameni stăteau la mese şi se veseleau, înfruptându-se din nenumărate bunătăţi, pe care în lumea de afară nu le-ai fi găsit. Râdeau şi chiuiau ca la o petrecere, dar ceva îi spunea că asta e doar o zi obişnuită pentru ei.
“Oare pentru oamenii ăştia există ceva mai important decât propria desfătare?”  se întrebă el, citind inscripţia mică aflată pe uşa camerei: “aici odihnesc cei cărora nu le pasă”.
 Câteva femei frumoase se apropiară de el şi începură să-l tragă înăuntru.
 – Haide, bucură-te cu noi! Aici găseşti tot ce-ţi doreşti! spuneau ele ademenindu-l cu multe plăceri trupeşti.
Dar sufletul lui era cel mai de preţ şi în camera aceea şi l-ar fi pierdut dacă ar fi rămas. În plus, avea o misiune de îndeplinit, nu putea ceda ispitei corpului dacă voia să reuşească.
Mai merse pe holuri luminate de torţe aprinse, printre coloane înalte şi groase, cenuşii… Totul părea aşa rece şi gol, şi ici şi colo, prin vitralii frumos colorate, mai pătrundea câte o rază trimisă cald de o lună plină ce strălucea afară.
Tot mergând, ajunse într-o cameră luminoasă, unde tineri stăteau liniştiţi la mese şi citeau cărţi învechite de vreme şi de praf. Linişte… Nicio expresie pe chipurile lor, băiatul nu citea nicio sclipire a vreunei descoperiri care să-i bucure, niciun semn că acele cărţi le atingeau sufletul şi îi făceau să viseze, să simtă, să crească! Parcă citeau pentru că erau puşi să o facă sau pentru că aşa trebuie să facă.
Erau… mulţumiţi. Da, erau mulţumiţi de ceea ce realizau, dar era doar o mulţumire a minţii, care nu le pătrundea în suflet astfel încât să simtă bucuria descoperirii şi a înţelegerii. Nimic nu se schimba în ei citind. Doar la suprafaţa lor.
“Pură ficţiune pentru ei, doar literatură, nimic mai mult. Oare să înţelegi viaţa, oamenii şi lumea e acelaşi lucru cu a fi cult? Tinerii ăştia vor ajunge probabil să fie oameni foarte culţi. Vor învăţa pe derost Luceferi pe care nu-i vor înţelege, dar viaţa e un sentiment pe care nu îl înveţi din cărţi…” îşi spuse zâmbind băiatul.
- Haide să studiezi cu noi, îl îmbiară câţiva dintre elevi. Toate aceste rafturi pline de cărţi îţi vor dezvălui lumea, vei şti tot ce se poate şti!
Dorinţa de cunoaştere a tânărului era mare, dar mai mare decât ea era dorinţa de a simţi.
- Ceea ce îmi oferiţi voi e minunat. Dar citind despre Soare nu mă va face să mă bucur de căldura lui, citind despre iarbă, nu mă va face să-i simt atingerea fină sub tălpile goale… Citind despre Dragoste, nu îmi va face inima să explodeze de fericire, împrăştiind în mine şi în jur tot ce poate exista mai frumos pe lumea asta…
“Aici odihnesc cei care au uitat…” citi el pe uşă şi merse mai departe.
Tunelul în care ajunsese părea să coboare şi undeva la capătul lui ţipete se auzeau. Ajuns acolo, observă mai multe grilaje care ţineau prizonieri femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni, fără şanse de scăpare. Ridică din cui o torţă şi lumină uşa de la intrare: “Aici odihnesc cei fără de speranţă”  stătea scrijelit pe o bucată de lemn.
“Fără speranţă?” se miră băiatul. “Dar speranţa e o parte a sufletului tău, nimeni nu ţi-o poate lua… Cum au putut oamenii ăştia să renunţe la ea? Cine i-a forţat să o facă? Cine a fost atât de nemilos încât să îi lase în celulele astea reci şi întunecoase, pline de şobolani?”
Imaginea feţelor murdare a bieţilor copii, fete care plângeau singure într-un colţ, bătrâni cu haine jerpelite, toate îi intrară adânc în inimă…
S-ar fi oprit să încerce să îi ajute, ar fi putut descifra codul încuietorilor ce-i ţineau prizonieri, dar nu avea timp pentru asta şi vocile lor îl speriau…
-      Nu existăăă… nu voi reuşi niciodatăă…
-      De ce a plecat? De ce m-a lăsat aici??
-      Nu mai am nimic… cum să mai trăiesc aşa????
-      Iar nu e nimic de mâncareee?
-      Casa mea… averea meaa…. Totul e pierduut!
-      El era tot ce aveaam, acum nu mai am nimic…
-      Tinere, vino la noi…
-      Da, vinoo… ajută-ne… dă-ne tot ce ai…
-      Durerea e mai mică atunci când o împarţi şi cu alţii…
-      Haide… aici e locul tău, cu noi… şi noi am fost ca tine cândva…
“Bieţii oameni” îşi spuse el, “ce rău e să nu îţi cunoşti sufletul. Dacă l-ar cunoaşte, ar şti că de fapt au încă ceva atât de valoros, şi asta i-ar putea ajuta să iasă de aici. Fiecare ştie în el cifrul încuietorii care-l ţine prizonier aici jos, dar nimeni nu încearcă să îl găsească, nu fac decât să îşi plângă de milă…”
Plecă, amintindu-şi toate suferinţele peste care trecuse. Singur, fără ajutorul nimănui. “Dacă aş fi aşteptat să mă ajute alţii, probabil aş fi fost acum în celulele astea… Dar sigur, e mult mai uşor în doi.”
Chiar înainte de a ajunge la scări, o altă cameră îşi făcu apariţia. O cameră mare, plină de zgomot, plină de oameni, o cameră… ca un muşuroi de furnici. Oamenii mergeau dintr-o parte în alta într-un mod aparent haotic, dar cu ţinte precise. Fiecare îşi ştia rolul şi nimeni nu se abătea de la drumul său. Şi nimeni nu se oprea. Părea că făcuseră asta toată viaţa şi că asta era toată viaţa lor: această cameră. Această mişcare regulată cu scop necunoscut pentru cei din exterior.
 Încercă să urmărească un om. Stătea la birou şi scria ceva. Apoi se ridică, luă foile în mână şi le duse în partea cealaltă a camerei, unui alt om. Acesta îi mulţumi fără să-l privească şi el se întoarse la locul lui, unde începu iar să scrie. Când termină şi aceste foi, se ridică iar şi plecă spre un alt colţ al camerei. Pe drum se opri o secundă pentru a saluta probabil un cunoscut şi apoi lăsă foile pe biroul omului din colţ. Se întoarse la propriul birou şi începu iar să scrie.
 “Oare toate zilele sunt la fel în castelul ăsta? Doamne ce închisoare! Dar… probabil că sunt fericiţi, altfel… uşile văd că sunt deschise pentru ei…”
 –    Haideţi, luaţi loc! Aţi venit pentru interviu, da? Perfect! Noi vă oferim cele mai bune condiţii, cele mai mari beneficii şi salariile noastre vă vor face să nu mai vreţi să plecaţi! îl ademeni o tânără domnişoară…
 –    Nu mulţumesc, încerc să găsesc turnul prinţesei… deja castelul ăsta începe să mă doară…
 –     Turnul prinţesei? râse fata… Ce prostie, nu vreţi să mergeţi acolo, aici găsiţi tot ce aveţi nevoie, noi vom avea grijă de dumneavoastră să vă dezvoltaţi pe plan profesional, astfel încât să aveţi o viaţă plină de realizări! Haideţi, luaţi loc!
 Scaunul moale şi paharul cu şampanie parcă zâmbeau pentru el, încercând să-l atragă, iar tânăra domnişoară simţea deja bucuria de a contribui la fericirea încă unui om…
El plecă însă, fără să îi mai explice fetei ce înseamnă pentru el adevăratele realizări, şi fără să mai observe plăcuţa de pe spatele uşii… “Aici odihnesc cei conduşi de dorinţa de confort…”
Scările începeau să urce din ce în ce mai strâmt şi băiatul simţea cum castelul începe să-l epuizeze. Parcă în fiecare cameră prin care trecea, o forţă nevăzută îi lua energia în încercarea de a-l opri din a ajunge în turn.
“Castelul ăsta ar putea fi minunat pentru alţii… dar nu pentru mine! Când ai un scop, orice abatere de la drum te poate costa mult… Dar tu stabileşti dacă merită sau nu.” îşi spuse el urcând scările…
Partea a 5-a. Gândurile din interior.
 Puterea unui vis vorbeşte despre tine.

În timpul ăsta, prinţesa aştepta nerăbdătoare, gândindu-se la bucuriile pe care salvatorul ei i le va aduce.
Cât timp trecuse de când sufletul ei uitase să cânte, nici ea nu mai ştia. Şi acum, după atâta timp, simţea cum cineva o va face iar să vibreze în ritmul vieţii, al naturii, al dragostei. Starea aceea din turn nu îi făcea bine şi era conştientă de asta. Ar fi vrut să plece de acolo, dar nu putea. Singură nu putea…
“Prinţul meu… în sfârşit! Mă va duce undeva departe, în lumea mea de vis, unde voi fi înconjurată de iubire şi de bucurii” se gândea ea. “Turnul ăsta aproape că m-a distrus în interior, deşi ciudat… nimeni n-a reuşit să ajungă aici ca să mă rănească. Oricum, “să nu suferi” nu e acelaşi lucru cu “să fii fericit” şi ca să fiu fericită, trebuie să plec de aici. Să redescopăr bucuria de a trăi, bucuria de a visa şi a lupta pentru visele mele, bucuria dragostei… alături de o persoană care să ştie să îmi arate cum. Eu nu mai ştiu. Prinţul meu, am nevoie de tine… învie-mă!”
 Inima fetei îşi recăpătase dintr-o dată dorinţa, o dorinţă ce zăcuse undeva ascuns în ea, departe de viaţa ei, departe… astfel încât să nu o poată răni. Ea ştia că închisă în turn fiind, era limitata din a obţine ceea ce îşi dorea. Astfel încât, dacă turnul o ţinea prizonier, atunci şi ea ţinea prizoniere dorinţele, visele, speranţele, inutile în acel loc. Dorinţe care nu ar fi făcut altceva decât să o rănească. Se obişnuise cu turnul…
 “Ce rost are să visezi, să îţi doreşti, să speri, dacă ştii că nimic nu se poate schimba? Mai bine să îmi văd de viaţa mea din turn şi într-o zi, poate un prinţ mă va salva…” îşi spusese ea de atâtea ori. Acum însă, dorinţa ei era pe cale să se îndeplinească…
 …
 Ajuns în faţa uşii de lemn, tânărul se aşeză niţel jos, pe una din treptele de marmură. Drumul până aici fusese greu, deşi pentru mulţi nu ar fi fost decât o distracţie. Aceia însă probabil nu ar fi ajuns în turn.
 “Scopurile cele mai măreţe se realizează uneori mergând pe drumurile cele mai grele… Însă atâta timp cât mergem în cunoştinţă de cauza, ar trebui să fim mulţumiţi de ceea ce facem. Poate aşa au fost şi cei care s-au luptat cu dragonul. Au murit luptând pentru dragoste. Şi eu aş face asta dacă ar fi cazul. Dar prefer să trăiesc luptând pentru dragoste şi bucurându-mă de minunăţia ei, decât să mor pentru ea.”
Uşa era mică, dar încuietoarea de fier ieşea în evidenţă imediat, dând impresia că motivul pentru care exista era să ţină înăuntru cea mai mare comoară. Sau poate cel mai mare rău…
Obosise. Corpul îl durea de la distanţa mare parcursă în ritm alert şi inima îl durea din cauza unui dor… Mintea însă îi rămânea aceeaşi, mereu lucidă, mereu puternică în credinţele ei, mereu acolo pentru a sprijini un suflet ce nu ştia decât dragoste şi bunătate, dar care era de atâtea ori lovit de răutatea lumii în care traia.
“Oare va vrea să vină cu mine?” se întrebă el. “Oare turnul ăsta a făcut-o să uite tot ce e bun şi frumos, sau mai are încă în ea puterea de a-l părăsi? Aşa mult sper să nu-l iubească…”
Se ridică, îşi aranjă puţin hainele şi se apropie de clanţă…

Partea a 6-a. Lupta pentru libertate.
Aminteşte-ţi ce ai spus cândva. Acolo s-ar putea sa stea adevăratul TU.
  
Apăsă clanţa, apoi împinse uşor uşa, aceasta scârţâind puternic şi gros, arătând faptul că de mult nu mai fusese deschisă.
 Înăuntru, pe pat, prinţesa aştepta zâmbitoare. Când băiatul intră în cameră, sări imediat la gâtul lui şi îl îmbrăţişă…
 –  Off, daca ai şti cât de mult te-am aşteptat, cât am suferit aici singură, în comoditatea acestui turn fără suflet… Mulţumesc! Mulţumesc că ai venit să mă iei cu tine, prinţul meu!
 –  Prinţ? Oh Doamne, nu sunt prinţ… sunt un simplu călător.
 –  Nu eşti prinţ? Se miră fata îndepărtându-se puţin pentru a-l vedea mai bine.
Hainele nu-i străluceau a bogăţie şi pe capul său nu stătea nicio coroană. Părea… un simplu călător. Bucuria fetei nu fu însă afectată de straiele lui şi nici lipsa titlului nu o interesa prea tare.
-  Ei, nu contează dacă nu eşti prinţ, dacă ai fost destul de viteaz şi puternic încât să omori dragonul, atunci meriţi să mă iei cu tine acasă!
 –  Nu am omorât dragonul prinţesă, dragonul e tot acolo.
 –  Nu l-ai omorât? Se îndepărtă iar fata. Dar… atunci cum ai intrat?
 –  Am intrat pe uşa Încrederii, ştiam prea bine că dragonul pus acolo să te apere nu poate fi ucis decât din interior. Dacă m-aş fi luptat direct cu el aş fi sfârşit şi eu ca atâţia alţii…
 –  Dar… ei, nu-i nimic, atâta timp cât eşti aici în interior, nu mai contează cum ai ajuns. Spune-mi, cum e viaţa acolo afară? E la fel de frumoasă cum mi-am imaginat?
 –  Probabil mult mai frumoasă. Pentru că realitatea se simte mult mai bine decât un vis, spuse tânărul privind cu dor pe fereastra turnului…
 –  Spune-mi, e adevărat că dragostea e cel mai minunat lucru? întrebă prinţesa avidă de confirmări ale unor vise de care nu se apropiase cu adevărat niciodată mai mult decât acum.
 – Dacă noi o facem să fie aşa, atunci da, e minunată. Ştii, dragostea are nevoie de ajutorul nostru ca să existe, ca să supravieţuiască. Dacă nu e întreţinută, dacă nu i se acordă atenţie, dacă nu faci nimic pentru ea, atunci se stinge cu timpul. Dar când cei doi îndrăgostiţi se iubesc mult, atunci dragostea transformă visul în realitate şi realitatea în vis! Şi atunci, totul în jur capătă o altă culoare, culoarea curcubeului, şi cei doi văd totul mult mai frumos, mult mai curat, mai bun…
 –  Ce frumos! De când mi-am dorit să simt asta, dar nu puteam aici în turn, aveam nevoie de un cavaler care să vină să îmi ofere dragostea lui ca să mă salveze!
 – Prinţesă… dacă e un lucru pe care îl urăsc, atunci acela e minciuna. Deci voi fi sincer cu tine, ca să înţelegi. Eu nu am venit aici mânat de dorinţa de a avea dragostea ta şi nici de a ţi-o oferi pe a mea…
 –  Cum? Ce vrei să spui? întrebă fata cu glas tremurat.
 –  Mai ţii minte cum ai ajuns aici în turn? Probabil ai uitat după atâta timp, dar eu am o bănuială. Nu te-a închis nimeni cu forţa aici şi nici nu te-a ţinut închisă. Ai fost rănită şi atunci singură ai urcat scările turnului plângând, pentru că ţi-era frică de oamenii de afară. Te-ai închis aici şi ai pus un dragon să-i ţină la distanţă ca să nu mai suferi. Ce spuneai, “nu voi mai lăsa pe nimeni să se apropie de mine, aşa sigur nu voi mai fi rănită!” Între timp însă, dorinţa de iubire te-a făcut să simţi turnul din ce în ce mai apăsător şi ai început să speri că un prinţ pe cal alb te va salva şi îţi va oferi dragostea de care aveai nevoie…
 –  Da, aşa e, şi nu tu eşti prinţul meu? Nu ai venit aici ca să mă salvezi? Să îmi arăţi că viaţa e minunată, că dragostea e minunată? spuse fata plină de teamă…
 – Da, viaţa e minunată, dragostea e minunată, dar nu atunci când stai singură într-un turn şi îţi plângi de milă, aşteptând un cavaler să te salveze. Nu va veni niciun cavaler, dragonul nu poate fi ucis decât din interior!
 –  Dar tu ai putut să intri, de ce ar vrea cineva să ajungă la mine dacă nu pentru că mă iubeşte şi vrea dragostea mea?
 – De ce te-ar iubi cineva prinţesă? Pentru dragonul care stă la poarta ta? Pentru faptul că eşti într-un turn? Pentru că reprezinţi o provocare? Pentru că plângi? Pentru că eşti frumoasă? Pentru mine, astea nu sunt motive foarte bune ca să iubeşti pe cineva, ci doar ca să îl ajuţi să schimbe ceea ce nu-i convine. Iar cei care au încercat să ajungă la tine trebuie că erau foarte superficiali, dacă te iubeau doar pentru atâta lucru. Ştii, turnul ăsta ţi-a luat toată strălucirea interiorului, şi de jos din faţa castelului, în interiorul tău nu se vede nimic! Se văd doar un dragon şi nişte ziduri în jurul tău. Dar în interiorul zidurilor, nimeni nu ştie ce se ascunde…
 –  Dar tu poţi să descoperi, poţi să vezi tot ce e frumos în mine, acum că ai ajuns aici… începu să plângă prinţesa.
 –  Aşa e, eu pot să descopăr multe lucruri, dar de ce aş vrea să fac asta? Ştii câte prinţese există pe lumea asta? Ce ar însemna să mă lupt cu toţi dragonii şi să încerc să trec toate zidurile în spatele cărora ele se ascund, ca apoi să descopăr că nu e nimic acolo care să mă facă să iubesc?  În schimb, tu ai putea să arăţi asta! Dacă e ceva minunat în tine, şi sunt sigur că este, atunci TU trebuie să pui asta în evidenţă cumva, nu să aştepţi să te descopere un cavaler în spatele unor ziduri de răceală şi al unui dragon. Nu te vor descoperi niciodată, pentru că nu pot trece de el… pentru că nu ştiu cum! Iar cei care stiu nu au motive sa vrea sa o faca!
 Vorbele tânărului o dureau, şi atunci totul în ea se transformă…
 – Da? Aşa cum tu ai trecut, şi alţii vor reuşi! Nu eşti tu singurul bărbat pe lumea asta, tu nici măcar nu ai omorât dragonul, ai fost un laş, ai luat-o pe drumul cel mai uşor! Nu înţeleg de ce te-ai mai obosit? Puteai să îmi spui de acolo de jos că sunt neinteresantă şi nu merit să fiu iubită, măcar aşa nu mi-aş mai fi făcut speranţe degeaba!
 –  Ţi-ai făcut speranţe că vei avea dragostea, nu că mă vei avea pe mine, şi asta e minunat! Când a fost ultima oară când ai crezut aşa mult în dragoste? Şi nu te-ai întrebat niciodată de ce vorbele strigate de cavalerii de la poartă nu te făceau să te simţi mai bine? “Nu mai fi tristă, viaţa e frumoasă!” sau “zâmbeşte, nu merită să plângi!” sau “viaţa merită trăită!” şi alte vorbe dulci pe care le spuneau fără să le simtă… Nu te ajutau pentru că veneau din exteriorul tău şi nu din interior! De aceea am venit până aici, ca vorbele mele să-ţi răscolească interiorul şi să producă o schimbare! Nu am spus că nu meriţi să fii iubită, ci doar că lucrurile pentru care meriţi, sunt pierdute undeva în turnul ăsta, şi nimeni nu are acces la ele, dacă tu nu îi laşi…
 –  Da? Ai fost un prost să vii pentru asta, pentru că eu nu de asta am nevoie, ci de cineva care să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, să mă susţină şi să mă iubească! se răsti la el prinţesa…
 –  Dacă aş vedea ceea ce eşti, poate şi eu te-aş aprecia. Dar când nu văd decât un turn şi un dragon şi o fată care îşi plânge de milă…
 –  Îmi plâng de milă? Nu îmi plâng de milă! O să vezi tu de ce sunt în stare, şi o să regreţi că nu m-ai iubit acum!
 –  Dacă te-aş fi iubit acum, fără niciun motiv dat de ceea ce tu eşti în interior, probabil m-ai fi distrus încet încet… Nu ai fi ştiut să apreciezi dragostea, pentru că nu tu ai luptat pentru ea, ci eu! Tu nu ai făcut decât să stai şi să aştepţi să primeşti. Şi apoi, după ce dragostea mea ţi-ar fi arătat cât de minunată este viaţa şi ţi-ar fi scos la iveală interiorul, mult mai puternic decât oricând, tu nu ai mai fi avut nevoie de mine. Ţi-ai fi dat seama că sunt mult mai multe lucruri de care să te poţi bucura, acum că sufletul ţi-e liber, sau alte lucruri care te interesează mai mult… Şi eu nu ţi-aş mai fi fost de-ajuns. Nu… Să mă fi îndrăgostit de tine acum, ar fi fost o mare greşeală, care m-ar fi rănit enorm cândva…
 –  Nu, greşeala a fost că ai venit până aici degeaba! Pleacă! Nu meriţi dragostea mea, şi dacă acum când aveam nevoie de ea tu nu mi-ai dat-o, nu te vei mai apropia de mine niciodată! Nu eşti cu nimic mai bun decât alţii! Pleacă! ţipă la el prinţesa…
 Tânărul plecă, şi fata rămase în urma sa nu plângând, ci adunând în ea toată furia şi ura pe care le avusese vreodată pentru cineva sau ceva, şi le revărsă către el…
 – Dacă tu nu ai putut să mă iubeşti, altcineva o va face! Şi pe el îl voi iubi mult mai mult decât te-aş fi iubit pe tine! Da… o să regreţi! Interiorul meu e minunat, am atâta dragoste de oferit, dar tu nu ai ştiut să vezi asta… Nu-i nimic, când voi găsi bărbatul potrivit o să ştiu să îi arăt şi să îi ofer, şi până atunci o să mă bucur de viaţă mult mai mult, ca să vezi că nu îmi plâng de milă! Îmi vorbeşti mie despre dragoste, dar tu habar nu ai ce e aia! Şi turnul ăsta… Doamne, cum am putut să fiu atât de proastă? Să stau aici şi să las viaţa să treacă pe lângă mine şi dragonul să omoare atâţia cavaleri? Poate unul din ei ar fi fost potrivit mie, nu e vina lor că nu puteau să-l omoare. Dragonul nu ascultă decât de mine!  Da, aşa voi face! Voi pleca de aici şi voi lupta pentru ceea ce eu sunt şi îmi doresc! Chiar dacă tu nu ai ştiut să apreciezi asta! O să vezi tu cândva cât de prost ai fost! O să vezi cât de mult suflet era în mine… De mine depinde totul! spuse ea şi începu să coboare în goană treptele turnului…
Partea a 7-a. Sentimentele adevărate.
 Suferinţa te ajută să creşti. Dar depinde de tine asta.
 
Ajuns în faţa căsuţei sărăcăcioase de pe malul lacului, tânărul se opri câteva clipe şi privi în jur. Totul strălucea de aceeaşi frumuseţe ca în fiecare zi, totul era atât de încărcat de sentimente, şi aerul ce-l înconjura îi dădea o senzaţie atât de plăcută. Era acasă.
 –  Heeey, te-ai întors!
 –  Da, mi-era aşa dor… dacă mai stăteam o zi departe nu ştiu ce făceam!
 –  Încă o prinţesă în turn?
 –  Da…
 –  Ce plăcuţă?
 –  Cea pentru cei care trăiesc în necunoştinţă de cauză…
 –   Ah, uşor. Şi asta cum a fost? A învăţat să meargă? A reacţionat mai dur decât ultima, sau pur şi simplu n-a mai vrut să audă de tine? Sau poate s-a îndrăgostit de turnul în care stătea?
 –   Nu, a reacţionat foarte bine. Probabil că acum deja a părăsit turnul şi are mult mai multă încredere în ea însăşi, în ceea ce este şi poate să ofere. Și e mult mai conştientă de forţele sale şi că de ea depinde să găsească dragostea, nu de un cavaler care să o găsească şi să o salveze…
-   Da, dar dacă nu te duceai tu, probabil stătea să-şi plângă de milă mult timp, visând la prinţi pe cai albi. Aşa, chiar dacă orgoliul ei a fost rănit pe moment, asta o va face mult să crească şi să se bucure de viaţă, dacă mintea o ajută cât de cât. Dar ce păcat că trebuie să vină cineva din afară ca ele să schimbe ceva…
 –   Da… Să fii sensibil nu presupune să fii naiv…
 –   Ehe, dar ia zi-mi tu, şi asta voia dragostea ta, sau încă îl iubea pe celălalt?
 –   Nu, era de mult timp în turn, cel care o făcuse să urce acolo dispăruse de mult din sufletul ei. Rămăsese doar cu nişte vise pierdute în care nu mai credea şi pentru care nu lupta. Dar… Ce vină am eu că pentru mine dragostea nu e un joc de-a cuceritul, ci un sentiment bazat pe nişte aspecte foarte profunde ale sufletelor noastre? Ce motiv au ca să se îndrăgostească atât de repede, fără să cunoască? Se lasă aşa uşor duse de val, nici nu-i de mirare că ajung să sufere aşa uşor. Dacă ar gândi mai mult înainte, ar face nişte alegeri mai în cunoştinţă de cauză…
 –  Nu degeaba se spune că dragostea e oarbă…
 – Dragostea oarba sau oamenii prosti, nu stiu…  Eh, măcar aşa unele învaţă. Dar ştii… pe mine mă doare de fiecare dată reacţia lor…
-  Ştiu, nu e uşor să simţi răceala şi indiferenţa oamenilor, mai ales când nu încerci decât să le faci un bine şi când ei nici nu înţeleg şi nici nu le pasă să înţeleagă. Dar cine ştie, poate cândva, când va realiza că tu nu i-ai greşit ei cu nimic, că nu ai făcut decât să îi deschizi ochii, poate şi ea îţi va trimite o scrisoare de mulţumire… Mai ţii minte ce spunea prinţesa aceea?
 “Îţi mulţumesc fiindcă alături de tine fiecare durere a fost constructivă, fiecare suferinţă m-a ajutat să înţeleg mai mult, fiecare palmă m-a făcut să devin mai puternică, fiecare şoc mi-a arătat cine sunt şi unde vreau să ajung, fiecare spaimă mi-a dat curaj. Cu tine, fiecare durere mi-a întins o mână pentru a mă ridica din noroi, pentru a fi mai eu decât eram înainte să sufăr. Cu tine, durerea nu m-a distrus, ci m-a făcut să fiu”
-  Da, ea e una din prinţesele care au înţeles cel mai mult, ea a ajuns să aibă un interior atât de frumos, pentru că a putut să simtă asta şi să rămână cu aceste sentimente în suflet , şi nu cu unele rele. Dacă toate ar fi aşa, lumea ar fi mai bună poate. Cu prinţesa aceea chiar am rămas prieten bun fiindcă a putut încă să simtă asta în ceea ce mă priveşte, deşi eu am plecat şi asta a rănit-o atunci…
 – A putut pentru că a înţeles, şi astfel şi-a dat seama cine era cu adevărat şi care era drumul care ar fi făcut-o fericită. Dar era nevoie de un suflet bun în ea ca să poată încă să te considere aşa cum scrisoarea aceea pe bună dreptate spunea…
 – Din păcate însă, nu toate realizează ce s-a întâmplat de fapt, şi atunci rămân cu un gust amar în ceea ce mă priveşte. Mă urăsc, mă ceartă, mă rănesc, sunt dezamăgite sau pur şi simplu nu le pasă. Pentru că mai important era felul în care le-am făcut să se simtă când am plecat decât ceea ce eu eram şi am scos la iveală în interiorul lor.  Dar cel puţin aşa viaţa lor nu mai e goală şi ele nu mai sunt închise într-un turn! Şi astfel, şi şansele să găsească dragostea şi fericirea cresc foarte mult. Dacă eu nu le-am oferit dragostea, altcineva o va face, cineva mult mai potrivit lor, care nu va mai avea de luptat cu niciun dragon. Pentru că ele ştiu mult mai bine acum ce îşi doresc şi asta ar trebui să fie de ajuns ca să ţină la distanţă cavalerii nepotriviţi. Şi în cazul ăsta, suferinţa pe care eu o simt urcând spre turn şi ascultând cuvintele lor dure merită, deşi mă atinge adânc şi dureros de fiecare dată, pentru că pun suflet în ceea ce fac… altfel nu aş reuşi nimic…
 –  Off, ştiu, dar oricum…. asta nu e suferinţă. Îţi dai seama ce mult te-ar fi durut dacă ai fi aşteptat dragostea de la vreuna din fetele astea atunci când ai intrat în turnul lor? Pentru că ele nu erau pregătite să o ofere decât într-un mod superficial, care să acopere lipsa dureroasă a acesteia, şi nu ar fi putut să o facă la capacitate maximă, profund, pentru că interiorul lor fusese distrus de turn.
- Da, așa e…
 – Şi atunci tu doar ai fi suferit alături de ele, ajutându-le să crească, învăţându-le, pentru că ele uitaseră de mult ce e viaţa sau dragostea… Oricum, să contribui la fericirea unui om merită întotdeauna. Chiar dacă uneori preţul e foarte mare şi chiar dacă uneori doar noi şi Dumnezeu ştim că am făcut asta. Mândria nu îi lasă pe oameni să aprecieze anumite lucruri uneori. Să nu le ceri niciodată asta, te vor lovi mult mai tare. Dar la fel de bine ştiu că tu ai face-o oricât te-ar răni şi te-ar dispreţui. Pentru că ai un suflet bun, şi fericirea lor e recompensa ta…
 Lăsară uşa casei deschisă şi ieşiră afară, simţind adierea vântului peste florile de maci, simţind briza rece venind dinspre lac şi cerul încărcat de bunătate…
 –  Ştii, prinţesele astea ar vrea să le iubesc, pentru că realizează că dacă am ajuns în turnul lor, asta spune multe despre mine, dar… ce spune asta despre ele? Ce motiv aş avea să le iubesc? Ceea ce ele îşi doresc e o dragoste care să le salveze, să le facă să se simtă bine din cât mai multe puncte de vedere, fluturaşi care să le facă viaţa mai frumoasă, să le scape de suferinţă, de deşertăciune. Dar oare se întreabă vreuna ce îşi doreşte el şi ce trebuie să facă ele pentru asta? Poate el nu îşi doreşte aceleaşi lucruri ca şi ea, pentru că el nu a trăit închis într-un turn şi poate ea nu îi poate oferi ce are el nevoie. Lumea ar trebui să se întrebe întâi ce are de oferit, şi apoi ce îşi doreşte să primească… Pentru că dacă ceri mai mult decât poţi oferi…
 –  Păi da, în turnul în care stăteau doar un prinţ din alt turn s-ar fi potrivit. Dar aşa cum un prinţ dintr-un alt turn nu ar fi fost atractiv pentru ele… În plus, cavalerii care încercau să le salveze nu erau mânaţi de sentimente profunde, ci de unele superficiale, de dorinţă. Şi dorinţa… nu e de ajuns! Cândva probabil le-ar fi părăsit, fără milă, fără regrete, fără explicaţii… pentru că ele nu erau ceea ce-şi doreau. Şi atunci ele s-ar fi întors în turn, încă o dată, distruse… Sau poate ar fi fost invers… ele şi-ar fi dat seama că nu de un cavaler au nevoie…
 –  Da, de aceea e mai bine să ieşi întâi din turn şi să îţi dai seama exact ce ai nevoie. Pentru că de multe ori, după ce suferi în mod inutil pentru cineva, realizezi că de fapt el oricum nu era potrivit pentru tine. Sau poate drumul pe care el mergea nu te-ar fi făcut fericită, şi nu ai fi putut să mergi cu el. E nevoie de un drum comun şi asta ar trebui stabilit dinainte…
 –   Şi ieşind din turn în modul ăsta, care de multe ori e singurul, pentru că ele nu ar face nimic în acest sens şi dragostei nu îi e aşa uşor să ajungă acolo, îşi vor da seama mult mai bine cine sunt, ce îşi doresc şi de ce sunt în stare. Aşa ar trebui, dacă mintea le ajută cât de cât. Altfel, n-au decât să rămână cu ura, dezamăgirea şi neîmpăcarea, şi să contribuie în continuare la nivelul crescut de răutate din lume…
 –  Eu voi fi mulţumit că am făcut mai mult decât “lasă, într-o zi vei găsi pe cineva mai bun”, eu le-am împins să acţioneze spre binele lor şi al altora, oricât m-ar judeca pentru asta. Oare e mai rău ce am făcut eu decât ce au făcut cei din cauza cărora au ajuns în turn, cei care le-au lăsat acolo să sufere? Sau decât indiferenţa celor care trec pe lângă turnul lor?
 –  Nu, pentru că tu nu le-ai promis nimic, nu le-ai minţit, nu le-ai greşit, nu le-ai dat speranţe false şi ai fost acelaşi mereu, nu te-ai schimbat peste noapte. Nu ai făcut decât să le tulburi într-un mod constructiv liniştea aceea care le durea. Tot ce tu ai făcut a fost în scop constructiv, care le va ajuta mult. Spre deosebire de cei care le-au lăsat în turn, care nu pot fi consideraţi oameni, pentru că nu le-a păsat că cineva care îi iubeşte suferă… Indiferenţa e poate cel mai urât sentiment. Oricum, cele care într-adevăr aveau sufletul bun şi plin de dragoste vor ajunge să-ţi mulţumească pentru asta.  Şi uneori, furia e mai bună decât starea aceea comodă în care mulţi rămân prinşi din cauza suferinţei… o stare care îi consumă şi nu îi mai lasă să iasă. Şi cu ce drept ar merita dragostea ta, când în lipsa ei sufletul lor scoate la iveală numai răutate, răceală şi reproşuri care nu au scop constructiv?
 –  Aşa e… Hey, dar destul despre prinţese… tu ai ajutat vreun prinţ în timpul ăsta?
 –  Da, am încercat… Săracul, mi-era milă de el. Ajunsese acolo după ce ea şi-a dat seama că are nevoie de altceva, şi atunci l-a lăsat pe el într-un mod foarte dur, fără să-i explice, fără căldură, fără bunătate, fără să-l ajute să crească…  A râs de el şi l-a lovit cu indiferenţa şi răceala ei, pentru că nu îi mai păsa decât de ea. Şi astfel el îşi pierduse şi speranţa şi încrederea în sine şi dorinţele şi visele…
 –  Înseamnă că era urcat de puţin timp în turn. E mai greu de intervenit atunci, atunci doar cel care l-a dus în acea stare îl poate ajuta. Dar în general, dacă lor le e bine, atunci nu le mai pasă ce lasă în urmă. Şi ne mirăm de ce e o lume atât de rea?
 –  Da… Dar e minunat că dacă reuşeşti să intri în turnul lor, înţelegându-i, lucru pe care nu mulţi reuşesc să îl facă, atunci câteva vorbe de încurajare pot face minuni. Mai ales dacă te pricepi la oameni… Dar vorbe precum “eraţi diferiţi, nu era bună pentru tine” nu vor ajuta niciodată.  Oricum, pentru mine a fost mai uşor turnul ăsta, pentru că el încă o iubea pe ea şi atunci am scăpat fără să îi mai explic de ce nu îl iubesc, pentru că el nu aştepta dragostea de la mine…
 –  Nu îl iubeai pentru că acolo în turn, sufletul nu trăieşte decât sub forma unor posibilităţi a ceva ce ar putea deveni… dar încă nu este! Şi posibilităţi sunt multe. Daca l-ai fi întâlnit în afara turnului şi ar fi fost foarte bine format în interior, atunci altfel poate ar fi stat lucrurile… ai fi putut avea motive serioase să îl iubeşti!
 –  Da, atunci poate m-aş fi îndrăgostit de el… şi te-aş fi părăsit pe tine, care eşti sufletul meu şi pe care te iubesc mai mult decât pe mine însămi, să mă duc cu el…
 –   Da, da, şi eu m-aş fi întors la prinţesa asta din turn şi i-aş fi cerut iertare că nu am putut să o iubesc pentru ceea ce era, chiar dacă ceea ce era era doar o mică parte din ceea ce putea să devină şi va deveni. Şi te-aş părăsi pe tine, care prin tot ceea ce eşti, faci, spui, simţi, arăţi, eşti acelaşi suflet minunat şi bun pe care îl iubesc enorm… off, mi-a fost aşa dor de tine… te iubesc aşa mult…
 –  Puiuţul meu, strânge-mă în braţe şi nu îmi mai da drumul…
 –  Nu-ţi dau drumul puiuţ scump, pentru că tu eşti eu atât de mult… Asta înseamnă pentru mine suflete pereche, nu două suflete incomplete care să completeze lipsurile celuilalt. Numai cât am vorbit acum şi a fost incredibil ce mult ne-am completat unul pe celălalt… nu prin diferenţe, ci prin asemănări!
 –  Diferenţele dintre doi îndrăgostiţi sunt ca nişte crăpături într-un baraj…  Ştii puiuţ, când m-ai scos pe mine din turn, nu eram pregătită să iubesc, nu eram formată în interior într-un mod sigur, solid. Ai făcut bine că nu te-ai îndrăgostit de mine atunci, ar fi fost o greşeală şi probabil te-aş fi rănit enorm.
 –  Eh, niţel tot ai făcut-o, nu uita că şi tu ai reacţionat impulsiv prima oară…
 –  Ştiu, ştiu, dar mi-a părut rău pe urmă când am înţeles. Ştii, cel mai bun lucru pe care l-am făcut datorită ţie atunci a fost că după ce am coborât din turn, am luptat NU pentru dragoste, pentru că am înţeles că nu sunt în măsură să o am în acel moment, ci pentru mine! Am luptat să mă construiesc pe mine astfel încât să fiu cât mai mult din ceea ce pot să fiu în interior… Fără limite, fără regrete, fără frica de a fi, de a simţi, de a spune ce simt…  Şi înţelegând, învăţând, crescând, am ajuns să apreciez foarte mult ceea ce tu erai şi ai făcut pentru mine. Dar nu m-am lăsat dusă de val, pentru că tu oricum nu mai erai, ci am continuat să mă construiesc pe mine. Să caut în sufletul meu, să văd care sunt eu în mine şi care sunt alţii, ce îmi doresc eu cu adevărat şi ce e influenţat de ceea ce deja am sau am avut…
 – Diferenţa faţă de alte prinţese puiuţ a fost nu doar că tu mi-ai mulţumit şi ţi-a părut rău pentru felul în care ai reacţionat – lucru minunat de altfel, nu mulţi au puterea să le pară rău. Dar în plus, cea mai mare diferenţă, cea mai mare minune…  a fost că drumul şi sufletul care pe tine te reprezentau cel mai bine şi pe care tu le-ai stabilit în mod clar pentru tine, erau aceleaşi cu ale mele…
 –  Da, eu nu am făcut greşeala de a încerca să devin ceea ce tu ai fi vrut, ca să am dragostea ta, ci am luptat să devin ceea ce eu voiam să fiu. Întâmplarea a făcut ca sufletul meu, dorinţele, drumurile, să coincidă cu ale tale! Sigur, m-a influenţat să realizez câtă profunzime şi bunătate există în drumul tău, dar asta sigur exista şi în mine în aceeaşi măsură. Și atunci am devenit Eu. Şi aş fi fost aceeaşi eu chiar dacă pe tine nu te-aş mai fi întâlnit niciodată…
 – Dar pentru că ne-am întâlnit, şi pentru că tu pur şi simplu erai EA, te-am iubit…
 –  Şi pentru că tu erai EL, şi eu te-am iubit enorm…
 –  Şi pentru că suntem noi, după atâta timp, încă ne iubim enorm… Nicio luptă pentru a avea dragostea, doar o luptă pentru a fi noi… Dragostea vine de la sine, pentru că e un sentiment…
 –  Ca să ai dragostea nu trebuie neapărat să lupţi pentru ea, ci să fii pentru ea în acelaşi fel în care şi celălalt este… Dar nu-i de mirare că pentru cei mai mulţi, dragostea eternă durează doar 3 luni. Pentru că ei nu ţin cont de ceea ce sunt atunci când simt, pur şi simplu… simt. Uneori nici asta destul de mult.
 –  Dar ştii ce e ciudat? Noi încercăm să ajutăm oamenii să-şi dea seama de ce suferă şi să le arătăm că ar putea să le fie mai bine dacă ar lupta pentru asta…
 –  Şi chiar dacă de multe ori ei ne rănesc, de multe ori merită din plin…
 –  Da, şi mă gândeam… dragostea cuiva, deşi poate ajuta foarte mulţi oameni când există această dorinţă, poate face cu adevărat fericiţi numai doi…
 – Doi? Cum doi, şi copiii?
 –  Ei, ştii ce vreau să spun…  Te iubesc… E incredibil cât de bine e să ai un interior stabil pe care să îl ştii şi de care să fii mulţumit!
 –  Şi e şi mai incredibil când interiorul tău găseşte un alt interior la fel…
 Cerul îşi desfăşura în continuare spectacolul norilor, pe care cei doi îl admirau cu inimile atât de pline de fiecare dată. Întinşi pe iarbă, unul lângă altul, unul în altul, ţinându-se strâns de mână, aveau puterea de a schimba tot ce-i înconjura după placul lor. Un munte acum, o mare acum, o pădure, un lac, un câmp, o cameră, un restaurant, un parc sau o maşină, tot ceea ce o lume exterioară lor ar fi putut să ofere, se găsea deja în ei doi. Nu… nu lumea aceea venea la ei… ci sufletele lor erau cele care călătoreau. Ca şi când o maşină a timpului îi plimba prin toate locurile unde fuseseră sau ar fi vrut să meargă, sufletele lor nu aveau nevoie de nimic fizic pentru a se bucura din plin de ceea ce simţeau. Momentele astea erau mult peste trăirile pe care oamenii le aveau în general, dar pentru ei… erau ceva atât de simplu de obţinut. Pentru că ei ERAU şi IUBEAU cu adevărat!
 –  Pui, am uitat să-ti dau asta… îi întinse băiatul zâmbind o floricică mov, mai gingaşă şi mai frumoasă decât orice floare în acel moment.
 –  Ahh, pui, e aşa dulce… de unde o ai? Se bucură fata mirosind-o şi luându-l în braţe.
 –  Erau multe, crescute în faţa uşii prinţesei…
 –  Ce frumosss… te iubesc mult, mult de tot…  AAAhhh, puiuţ, şi eu am uitat ceva! Diseară o să vină cineva la noi la masa! Un prieten vechi, care vrea să ne mulţumească…
 –  Un prieten vechi? Cine? Cineva din vreun turn?
 –  Nu era chiar turn, dar pe aproape! Oricum, cineva care a învăţat multe după ce ai trecut prin raiul lui…