Şi bătrâna îi oferi lui Vasilică o jucărie magică: o jucărie cu ajutorul căreia el putea să zboare!
Descoperind de ce e în stare această jucarie, băiatul simţea că nu
mai are nevoie de nimic altceva! Restul erau detalii! Pentru că… era
atât de minunat să zboare! Vedea totul de undeva de sus, munţi, lacuri,
mări, şi, deşi mai mici, vedea cel mai bine oamenii! Pentru că ei au
atâtea posibilităţi să iasă în evidenţă (din păcate nu numai cu lucruri
pozitive, oricum, important e că el îi vedea). Era incredibil!
Astfel, Vasilică ajunse să iubească enorm de mult jucăria respectivă,
pentru că ea îi oferea cea mai mare libertate şi fericire pe care el
şi-o putea dori. Îl făcea să zboare!! Şi asta îl făcea să se simtă
capabil de orice. Nimic altceva nu l-ar fi făcut mai fericit decât
jucăria respectivă. O iubea şi când zbura, ţinând-o strâns în braţe şi
când era la casa lui şi dormea, ţinând-o strans în braţe.
Într-o zi, zburând liniştit pe deasupra lumii, ajunse şi el, ca toţi românii, în Bulgaria.
Uitându-se mai atent, observă acolo o fetiţă care se juca în curte cu
nişte păpuşi. Băiatul îşi spuse: “ha ha, ce jucării, jucăriile astea nu
o vor face niciodată să zboare! Chiar dacă poate ei îi plac…” Şi tocmai
când să treacă pe deasupra ei înapoi spre casă, observă aruncată pe
jos, lângă nişte rafturi prăfuite de la marginea magaziei, o jucărie
exact ca a lui!
Nevenindu-i să creadă, coborî lângă fetiţa respectivă şi o invită să
zboare împreună, fericit că găsise pe cineva care avea aceeaşi jucărie
ca şi el. Pentru că, deşi îi plăcea să admire munţii şi marea şi
lacurile şi oamenii de la înălţime, i-ar fi plăcut mult mai mult daca ar
mai fi fost cineva cu el…
Astfel, îi explică fetei că e nevoie de două astfel de jucării puse
împreună ca să poată zbura două persoane. O singură jucărie nu era de
ajuns pentru doi… s-ar fi prăbuşit rapid! Aşa că îi propuse să aducă
jucăria…
Fetiţa fu entuziasmată de propunerea lui, pentru că îşi dorea să zboare, aşa că se duse să o aducă.
În acel moment, Vasilică înţelese de ce jucăria era abandonată în curte: era stricată!
Din acest motiv, fetiţa nu o mai iubea aşa mult acum, pentru că nu o
mai făcea să zboare… şi o duruse prea mult când se stricase, aşa că acum
o lăsase într-un colţ şi se obişnuise cu ea aşa, stricată. Uitase că se
poate să fie mult mai bine, aşa că se juca doar cu păpuşile alea noi şi
scumpe, chiar dacă ceea ce simţea era ceva mult mai de suprafaţă.
Băiatul încercă să repare jucăria fetei, dar nu avea ceea ce-i
trebuia pentru asta acolo. Se chinui cu nişte scule luate din acelaşi
raft prăfuit, dar nu se potriveau. Începea să simtă dorul de ţara lui şi
de zbor. Fetiţa îşi dorea şi ea să zboare, dar păpuşile pe care le avea
o mulţumeau cât de cât, aşa că nu se chinuia prea tare să ajute la
repararea jucăriei.
Între timp, pentru că nu mai putea sta acolo, băiatul plecă înapoi
acasă, cu gând să găsească sculele potrivite să repare jucăria, astfel
încât să o poată lua pe fetiţă împreună cu el.
Cât timp el era plecat, fetiţa se uita lung la cer… şi-ar fi dorit să zboare cu el, dar asta însemna să lase Bulgaria în urmă.
Pentru că el nu mai apărea, ea porni la drum cu un autobuz. După ce
merse în înghesuială şi căldură mai multe ore, obosită şi flămândă, se
apropie în sfârşit de graniţă. Acum nu ştia ce să facă, simţea că vrea
să se ducă după el, pentru că el ar fi făcut-o să zboare, dar asta
însemna să lase în urmă păpuşile şi siguranţa curţii sale şi să plece de
aici pe jos, într-o aventură dureroasă la capătul căreia ar putea să
îşi trăiască cel mai mare vis! Se afla astfel pe un fir de aţă, la
graniţa dintre două… ţări.
În acest timp şi Vasilică se afla la graniţa dintre două… lumi.
Graniţa dintre pământul pe care se odihnea şi putea face atâtea, ţara
lui natală, pe care o iubea aşa mult şi cerul care îl făcea să simtă
viaţa în toată splendoarea ei.
Acum, pentru el cel mai important lucru era să găsească sculele
potrivite care să repare jucăria fetei şi asta îl ţinea din a se mai
bucura de zbor. Pentru că îşi dorea mai mult să zboare alături de ea
decât singur, aşa că se concentra pe acest lucru, în loc să continue să
zboare singur de nebun.
Dar… jucăria rămăsese la fetiţă! Şi el nu mai putea să se întoarcă,
s-ar fi întors degeaba, fără sculele respective, nu avea niciun rost,
pentru că nu ar fi putut să o facă să zboare. În schimb, ea ar fi putut
să vină după el şi să îl ajute să caute împreună sculele. Patru ochi
sunt mai buni decât doi… două inimi sunt mai bune decât una…
Dar, deşi acum se putea trece vama doar cu buletinul, fetiţa nu
reuşea să treacă, pentru că îşi pierduse buletinul. Drumul din faţa ei
părea foarte greu, în timp ce autobuzul o îmbia acum cu scaune moi şi
aer condiţionat să o ducă acasă! Era prinsă în continuare între cele
două… ţări. Ar fi vrut să treacă graniţa, dar căutase buletinul peste
tot, obosise, începuse să o doară şi să simtă că nu are niciun rost.
Vasilică încerca acum să construiască el sculele lipsă, chiar dacă
fetiţa nu era lângă el cu jucăria. Poate cândva o va întâlni iar, pe ea,
sau altă fată ce are aceeaşi jucărie (în caz că între timp prima fetiţă
ar pierde jucăria). Măcar atunci să aibă sculele pregătite!
Fetiţa îşi de-te seama că nu poate trăi la graniţă. Aşă că se
întoarse acasă, supărată că nu găsise buletinul atunci când avea cea mai
mare nevoie de el, nu găsise lucrul care ar fi ajutat-o să meargă mai
departe pe acel drum…
Cel puţin acum era liniştită pentru că nu trebuia să lupte în continuare şi se putea odihni alături de păpuşile ei.
Aruncă jucăria şi se duse la culcare cu gândul la El.
Vasilică adormi şi el cu gândul la Ea.
Şi astfel, pentru că nu găsise buletinul, lucrul ce ar fi ajutat-o să
meargă mai departe, ea pierdu şansa la zbor. Nu-i nimic, până la urmă
ce e aşa frumos la asta? Te poţi bucura foarte bine de viaţă şi stând cu
picioarele pe pământ. Sigur, nu ai aceeaşi libertate, aceeaşi putere,
aceeaşi linişte şi bucurie interioară, acelaşi El, dar te poţi bucura şi
acolo jos. În timp ce norişorul în formă de oiţă aşteaptă nestingherit
pe cer pe cineva care să se joace cu el.
În curte se lăsă liniştea. Câţiva greieri îşi cântau acelaşi
repertoriu învechit, în timp ce un licurici se aşeză pe jucăria aruncată
în praf. Zăcând acum pe jos, jucăria părea cuprinsă şi ea de un somn
profund.
Lumina creată de licurici îi dădea o formă stranie, diferită de ceea
ce se vedea ziua. Şi, printr-una din crăpăturile create de-a lungul
timpului, undeva în interiorul ei se putea zări cum stă abandonat, lăsat
acolo cu mult timp în urmă de fetiţa uitucă, un buletin…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu