Când (ţi-e) DOR…

Am înţeles de ce cuvântul “dor” e aşa de intens. De ce, de dor, uneori poţi muri. De ce, de dor, eşti în stare să faci cele mai nebuneşti lucruri. De ce, când ţi-e dor, simţi că tu eşti prea mic, camera e prea mică, lumea e prea mică. De ce aerul se comprimă, iar ţie-ţi vine să alergi de nebun, poate, poate uiţi de dor.

Pentru că atunci când ţi-e dor,

DOR şi amintirile pe care le-ai adunat cu persoana respectivă. Apar prin faţa ochilor tăi ca stafii care-ţi bântuie inima.

DOR minutele petrecute departe, când ar fi trebuit să fie aproape…

DOR alegerile făcute poate mult prea pripit.

DOR privirile celorlalţi care caută în tine să vadă dacă suferi îndeajuns de mult.

DOR toate planurile făcute împreună, şi acum abandonate într-un colţ. Uitate…

DOR cuvintele şoptite în miez de noapte, cu iz de “te…”. Dor şi cuvintele nerostite.

DOR nopţile în care aştepţi un semn, sau măcar o intervenţie Divină în care să afli dacă e bine.

DOR toate zâmbetele senine şi liniştite din trecut, pentru că acum lacrimile-şi amintesc de ele cam des.

DOR gesturile frumoase făcute altei persoane, şi nu ţie.

DOR toate aceste DORURI, pentru că ştii că nu poţi să faci nimic decât să stai pe genunchi şi să te rogi. Şi, totuşi, acesta este gestul cel mai măreţ pe care-l poţi face pentru cineva. Să-l porţi în rugăciune.

Iată de ce, când spui că ţi-e  dor, o întreagă lume nevăzută se înfioară…

De la el, pentru ea.

Trebuia să apari tu și să-mi tulburi viața. Să o cutremuri. Nu credeam în iubire, și îmi era bine așa. În necredința mea, în planul meu deja făcut pentru câțiva ani. Nu eram fericit, dar nici nefericit. Eram așa, între. Normal. Cam așa cum sunt și majoritatea oamenilor. Duceam o existență destul de obișnuită. N-am simțit că mi-ar lipsi ceva. Până când…

Până când ai decis să îmi arăți că există ceva mai mult. De fapt, nu ai decis, ci așa e felul tău de a fi. Mai mult. Prin fiecare gest al tău, fiecare cuvânt, inspirai aromă de iubire. Amestecată cu cafea, pentru că ție îți place cafeaua. Ai apărut de nicăieri, ca o tornadă pregătită să măture tot ce îi stă în cale. De când te-am văzut, ai avut ceva al tău care m-a făcut să-mi doresc să te fac să zâmbești. Toată viața. Am crezut doar că sunt atras fizic, de asta. De fapt, pe lângă fizic, sufletul tău mă chema să mă învețe că există ceva mai mult. A fost o chestiune de timp până când să devin dependent de tine și… să simt ceva ce nu am mai simțit niciodată. Iubirea. Deci așa se simte. Ciudat, m-am speriat la început, pentru că sunt un bărbat obișnuit să dețină controlul, iar iubirea, să fim sinceri… te cam face să-ți pierzi mințile.

Nu mai am liniște. Nu mai dorm ca înainte. Când plouă, nu mai e doar apă și atât. Sunt picături pe care tu le verși… lacrimile tale. Când e frig, mă gândesc dacă te-ai îmbrăcat bine. Când văd ciocolată, zâmbesc din senin. Asta-ți place ție să mănânci. Aseară am simțit că mă sufoc de dorul tău, așa că te-am sunat cu număr ascuns. Copilăresc, știu, dar îmi doream enorm să-ți aud vocea. Să aud dacă ești bine.

Mi-ai dat viața pese cap. Dar nu mai contează. Am să mă prefac că nu s-a întâmplat. Că nu simt nimic din ceea ce simt, și că inima nu strigă numele tău. De ce ai scris despre noi? N-ar fi trebuit… face totul prea real. Ceea ce simt. Nu mă mai pot minți.  Ba da.

Am să mă trezesc ca până acum, am să fiu normal și am să-mi urmez mai departe planul meu pe câțiva ani. Am să ignor golul pe care-l simt, pe care tu mi l-ai descoperit, ca mai apoi să-l umpli cu tine și… acum să fie iar gol

Într-o altă viață aș fi urcat în mașină, aș fi condus până la tine și ți-aș fi spus tot. Dar nu suntem în altă viață. Așa că… am să ignor ce simt și-am să adorm. Noapte bună.

Toate drumurile duc spre noi

Am încercat să fugim unul de altul. Câteodată pe rând, alteori deodată. Asta de când am descoperit că sentimentele noastre sunt mai puternice decât credeam. Nu mai era o simplă simpatie. Era altceva. Ceva ce nu am mai cunoscut până atunci. Ceva care ne ţinea treji toată noaptea, ceva care ne făcea să ne dorim să vorbim mereu, câte 6-7 ore pe zi. Ceva care ne făcea să zâmbim cu gura până la urechi, în timp ce în partea stângă a pieptului simţeam cum ceva ia viaţă.

Şi a luat viaţă cel mai minunat sentiment din toate. Acel sentiment în care uneori, din 10 motive să fim supăraţi unul pe altul, şi doar 1 motiv să ne găsim câte o scuză,  să alegem unicul motiv. În care să ne dorim să cunoaştem cât mai multe despre celălalt, despre pasiunile noastre, despre visele noastre, despre dorinţele noastre.

De câteva ori, în fuga noastră, am decis să nu ne mai uităm în urmă. Să mergem doar înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi am mers, şi de fiecare dată am dat iar de noi. Fie că ne-am întâlnit întâmplător cu o persoană care să ne aducă aminte unul de altul, fie că m-ai zărit dintr-o mulţime de 30.000 de oameni, fie că te-am regăsit în toate locurile şi-n toţi oamenii, fie că…

Şi-atunci am descoperit. Când la doi oameni le e dat să se întâlnească, toate drumurile duc într-acolo. Şi melodia aia care cântă la radio, şi albastru, culoarea ta preferată, şi numărul tău, şi paşii mei… toate sunt drumuri care duc spre noi. Puţin câte puţin. Pas cu pas. Până când vom păşi împreună pe acelaşi drum.

De ce să te ridici de fiecare dată?

Ciudat mod prin care viața, de cele mai multe ori, știe să te arunce pe genunchi. Și nu oricum, ci cu așa o forță, de fiecare dată tot mai mare, încât ajungi să-ți spui că de data asta, e ultima oară. Și stai acolo jos, buimac pentru o perioadă, neînțelegând de unde  a mai venit și această lovitură. Tocmai acum, când parcă începeau să se așeze lucrurile… Când parcă, ai reușit și tu, să te ridici și să faci câțiva pași.

Ce ne este greu, nouă oamenilor, să înțelegem este că lovitură, după lovitură, după lovitură, după lovitură, după o nouă lovitură exact în locul în care mai ai vânătaia de la lovitura anterioară, modelează. Și frământă. Și iar modelează. Și abia apoi, după ce-am fost bine frământați, urmează focul. Cuptorul în care se fabrică minunile. Din care ies numai lucrări bune. Alea rele stau pe raft pentru a fi refăcute, sau sunt deja într-un coș.

Îmi place să simt că trăiesc. Să mă bucur, mă, de un zâmbet. Să mă îndrăgostesc. Să privesc pe cineva ca pentru ultima oară. Să văd o soluție, după ce m-am zbătut atât. Să încerc lucruri noi. Iată de asta, viața mă aruncă în genunchi uneori. Pentru că am curajul să mă ridic din nou, de fiecare dată. Pentru că îmi pun suficiente întrebări, încât să am aventura descoperirii răspunsurilor.

Da, s-ar putea ca la sfârșitul vieții, să îmi arăți corpul tău intact. Fără nici o zgârietură. Așa ca inima ta. În schimb, eu am să-ți arăt inima mea pe alocuri peticită, dar am să-ți povestesc cu zâmbetul pe buze de unde am fiecare cicatrice. Cu o lumină în priviri pe care ți-ai dori să o ai. Și-atunci ai să-ți spui: ”Ce prost am fost mă că eu am rămas jos. Nu am nici o lovitură, e drept, dar nici nu am… trăit.”

Femeia e ca vântul

A fost o vară toridă. O vară în care inima a fost împachetată o dată cu bagajele și purtată în locuri nevizitate. Nu a avut nevoie decât de câteva haine aruncate pe fugă într-o geantă, și de câteva planuri făcute și alea, mai mult cu viteza ”repede”. Înainte să iasă din casă, s-a privit în oglindă și și-a promis că va bate și de această dată, provocarea vieții.

Nu a spus nimănui că-și poartă inima printre bucățele. La ce bun? Nu avea nevoie de menajare. A închis de tot internetul și orice mijloc de informare, și a pășit în afara zonei de confort. Și a început să dea. Să ofere. Tot ce mai avea de oferit. Pentru că de obicei, când pui o plăcuță afară pe care scrie ”inimă în reabilitare”, înseamnă că tu nici măcar nu vrei încă să te vindeci. Vrei doar compasiune. Dar ea nu avea nevoie de așa ceva.

Și soarele i-a încălzit părul. Un pic prea mult, aș zice. Și a lăsat în urmă tot, și a reînceput să fie copil. Asta era modalitatea ei de-a reînvia. Să râdă până când rămâne fără aer. Să sară peste cap, pe niște saltele împrumutate. Să fugă noaptea țipând pentru că a văzut un păianjen. Să se spele pe dinți într-un pahar. Să scoată limba către copii. Să cânte tare și fals, deși știe că are voce frumoasă. Să-i îmbrățișeze pe ceilalți până când îi dor coastele.

”Tu parcă ai 17 ani” îi spuneau ceilalți amuzați. Atunci râdea și ea, și mai făcea o năzbâtie. Până când s-a terminat vara. În toamnă, și-a desfăcut bagajele. Și-a privit inima.

”Ei, cum e? Ești puternică, copil ce ești, așa cum ți-am zis?” s-a interesat el. ”Dar cum alfel?” spuse ea curajoasă. Și i-au dat lacrimile. Și a plâns, pentru prima oară după toată vara, în toamnă. ”Ești o copilă, asta ești! Fii puternică!” strigă el, crezând că așa o provoacă să fie dură.

A strâns din dinți, și-a șters lacrimile și i-a spus: ”Ție îți pasă, jucător de mingi?”.

”Toată viața o să-mi pese”. Și s-a făcut liniște. Și e toamnă, iar ea are din nou 17 ani…

Și e puternică, așa ca vântul care tocmai bate.

Lacrimi de îngeri

,,Este seară.

Luna roşie, ca un disc, stă lipită de pânza înserării. Stelele se joacă de-a ,,v-aţi ascunselea”. Norii dorm nevăzuţi în buzunarul nopţii. Oamenii se odihnesc după o zi de muncă, iar eu stau şi scriu.

O lacrimă de înger se prelinge pe obrazul nopţii...încă una şi încă una... Ce tare plânge! E un plâns tăcut ca să nu-l audă nimeni, să nu se trerzească alţi îngeri. Lumea a încremenit în timp ce lacrimile de înger se preling pe obrazul catifelat şi rece al întunericului. Pare că acum, în taina nopţii, se nasc zânele, fluturii şi spiriduşii. Acum renasc speranţele...Acum renaşte credinţa... Petale trandafirii de lumină stau agăţate de linia orizontului. O mângâiere caldă şi fină deschide geană cu geană, vis cu vis.

Un glas cristalin răsună în albastrul catifelat al zorilor: - Bună-dimineaţa! Este vocea lacrimii de îngeri transformată în picătură de rouă pe petalele trandafirilor din grădina noastră. Pe birou caietul doarme încă, satisfăcut că a transformat lacrimile de îngeri în picături de rouă. Pare că mă îndeamnă prin foile încă nescrise:

,,Hai să visăm şi zi şi noapte, măcar din când în când!...

Hai să visăm că ştergem lacrimi de îngeri!”

Jucăria zburătoare

Şi bătrâna îi oferi lui Vasilică o jucărie magică: o jucărie cu ajutorul căreia el putea să zboare!
Descoperind de ce e în stare această jucarie, băiatul simţea că nu mai are nevoie de nimic altceva! Restul erau detalii! Pentru că… era atât de minunat să zboare! Vedea totul de undeva de sus, munţi, lacuri, mări, şi, deşi mai mici, vedea cel mai bine oamenii! Pentru că ei au atâtea posibilităţi să iasă în evidenţă (din păcate nu numai cu lucruri pozitive, oricum, important e că el îi vedea). Era incredibil!
Astfel, Vasilică ajunse să iubească enorm de mult jucăria respectivă, pentru că ea îi oferea cea mai mare libertate şi fericire pe care el şi-o putea dori. Îl făcea să zboare!! Şi asta îl făcea să se simtă capabil de orice. Nimic altceva nu l-ar fi făcut mai fericit decât jucăria respectivă. O iubea şi când zbura, ţinând-o strâns în braţe şi când era la casa lui şi dormea, ţinând-o strans în braţe.
Într-o zi, zburând liniştit pe deasupra lumii, ajunse şi el, ca toţi românii, în Bulgaria.
Uitându-se mai atent, observă acolo o fetiţă care se juca în curte cu nişte păpuşi. Băiatul îşi spuse: “ha ha, ce jucării, jucăriile astea nu o vor face niciodată să zboare! Chiar dacă poate ei îi plac…” Şi tocmai când să treacă pe deasupra ei înapoi spre casă, observă aruncată pe jos, lângă nişte rafturi prăfuite de la marginea magaziei, o jucărie exact ca a lui!
Nevenindu-i să creadă, coborî lângă fetiţa respectivă şi o invită să zboare împreună, fericit că găsise pe cineva care avea aceeaşi jucărie ca şi el. Pentru că, deşi îi plăcea să admire munţii şi marea şi lacurile şi oamenii de la înălţime, i-ar fi plăcut mult mai mult daca ar mai fi fost cineva cu el…
Astfel, îi explică fetei că e nevoie de două astfel de jucării puse împreună ca să poată zbura două persoane. O singură jucărie nu era de ajuns pentru doi… s-ar fi prăbuşit rapid! Aşa că îi propuse să aducă jucăria…
Fetiţa fu entuziasmată de propunerea lui, pentru că îşi dorea să zboare, aşa că se duse să o aducă.
În acel moment, Vasilică înţelese de ce jucăria era abandonată în curte: era stricată!
Din acest motiv, fetiţa nu o mai iubea aşa mult acum, pentru că nu o mai făcea să zboare… şi o duruse prea mult când se stricase, aşa că acum o lăsase într-un colţ şi se obişnuise cu ea aşa, stricată. Uitase că se poate să fie mult mai bine, aşa că se juca doar cu păpuşile alea noi şi scumpe, chiar dacă ceea ce simţea era ceva mult mai de suprafaţă.
Băiatul încercă să repare jucăria fetei, dar nu avea ceea ce-i trebuia pentru asta acolo. Se chinui cu nişte scule luate din acelaşi raft prăfuit, dar nu se potriveau. Începea să simtă dorul de ţara lui şi de zbor. Fetiţa îşi dorea şi ea să zboare, dar păpuşile pe care le avea o mulţumeau cât de cât, aşa că nu se chinuia prea tare să ajute la repararea jucăriei.
Între timp, pentru că nu mai putea sta acolo, băiatul plecă înapoi acasă, cu gând să găsească sculele potrivite să repare jucăria, astfel încât să o poată lua pe fetiţă împreună cu el.
Cât timp el era plecat, fetiţa se uita lung la cer… şi-ar fi dorit să zboare cu el, dar asta însemna să lase Bulgaria în urmă.
Pentru că el nu mai apărea, ea porni la drum cu un autobuz. După ce merse în înghesuială şi căldură mai multe ore, obosită şi flămândă, se apropie în sfârşit de graniţă. Acum nu ştia ce să facă, simţea că vrea să se ducă după el, pentru că el ar fi făcut-o să zboare, dar asta însemna să lase în urmă păpuşile şi siguranţa curţii sale şi să plece de aici pe jos, într-o aventură dureroasă la capătul căreia ar putea să îşi trăiască cel mai mare vis! Se afla astfel pe un fir de aţă, la graniţa dintre două… ţări.
În acest timp şi Vasilică se afla la graniţa dintre două… lumi. Graniţa dintre pământul pe care se odihnea şi putea face atâtea, ţara lui natală, pe care o iubea aşa mult şi cerul care îl făcea să simtă viaţa în toată splendoarea ei.
Acum, pentru el cel mai important lucru era să găsească sculele potrivite care să repare jucăria fetei şi asta îl ţinea din a se mai bucura de zbor. Pentru că îşi dorea mai mult să zboare alături de ea decât singur, aşa că se concentra pe acest lucru, în loc să continue să zboare singur de nebun.
Dar… jucăria rămăsese la fetiţă! Şi el nu mai putea să se întoarcă, s-ar fi întors degeaba, fără sculele respective, nu avea niciun rost, pentru că nu ar fi putut să o facă să zboare. În schimb, ea ar fi putut să vină după el şi să îl ajute să caute împreună sculele. Patru ochi sunt mai buni decât doi… două inimi sunt mai bune decât una…
Dar, deşi acum se putea trece vama doar cu buletinul, fetiţa nu reuşea să treacă, pentru că îşi pierduse buletinul. Drumul din faţa ei părea foarte greu, în timp ce autobuzul o îmbia acum cu scaune moi şi aer condiţionat să o ducă acasă! Era prinsă în continuare între cele două… ţări. Ar fi vrut să treacă graniţa, dar căutase buletinul peste tot, obosise, începuse să o doară şi să simtă că nu are niciun rost.
Vasilică încerca acum să construiască el sculele lipsă, chiar dacă fetiţa nu era lângă el cu jucăria. Poate cândva o va întâlni iar, pe ea, sau altă fată ce are aceeaşi jucărie (în caz că între timp prima fetiţă ar pierde jucăria). Măcar atunci să aibă sculele pregătite!
Fetiţa îşi de-te seama că nu poate trăi la graniţă. Aşă că se întoarse acasă, supărată că nu găsise buletinul atunci când avea cea mai mare nevoie de el, nu găsise lucrul care ar fi ajutat-o să meargă mai departe pe acel drum…
Cel puţin acum era liniştită pentru că nu trebuia să lupte în continuare şi se putea odihni alături de păpuşile ei.
Aruncă jucăria şi se duse la culcare cu gândul la El.
Vasilică adormi şi el cu gândul la Ea.
Şi astfel, pentru că nu găsise buletinul, lucrul ce ar fi ajutat-o să meargă mai departe, ea pierdu şansa la zbor. Nu-i nimic, până la urmă ce e aşa frumos la asta? Te poţi bucura foarte bine de viaţă şi stând cu picioarele pe pământ. Sigur, nu ai aceeaşi libertate, aceeaşi putere, aceeaşi linişte şi bucurie interioară, acelaşi El, dar te poţi bucura şi acolo jos. În timp ce norişorul în formă de oiţă aşteaptă nestingherit pe cer pe cineva care să se joace cu el.
În curte se lăsă liniştea. Câţiva greieri îşi cântau acelaşi repertoriu învechit, în timp ce un licurici se aşeză pe jucăria aruncată în praf. Zăcând acum pe jos, jucăria părea cuprinsă şi ea de un somn profund.
Lumina creată de licurici îi dădea o formă stranie, diferită de ceea ce se vedea ziua. Şi, printr-una din crăpăturile create de-a lungul timpului, undeva în interiorul ei se putea zări cum stă abandonat, lăsat acolo cu mult timp în urmă de fetiţa uitucă, un buletin…

Descopera-mi inima cu ceva

- Învaţă-mă să simt culorile…
 Ce zi mai potrivită ar fi putut să aleagă pentru asta, dacă nu prima zi de toamnă? Poate doar a doua să mai fi fost atât de specială şi plină de culoare. Și a treia şi a patra… şi a treisprezecea.
 Toamna nu începuse niciodată în calendar pentru el, ci undeva în jurul şi înăuntrul lui. Nu contase niciodată ziua când, ci sentimentul cum…
 Îi simţea mirosul când se plimba pe alei şi îi mângâia ochii ca un sărut ce face trezirea atât de plăcută, aşa ştia că vine. Nu semne învăţate într-o şcoală ai căror profesori au trăit mult prea puţin. Nu păsări ce uită să mai plece spre ţări mai calde ce nu le sunt “acasă”, nu frunze căzătoare invizibile pentru ochiul uman ce trece pe sub ele, nici fructe ce rodesc doar în magazine. Fructe ce parcă n-au văzut niciodată un pom sau un copil care să le culeagă căţărându-se plin de poftă până în vârf. El iubea să urce în copaci.
 Culori… arome… aer… apă şi suflet… e incredibil cum se repetă toate peste tot. Se repetă, aşa cum apa se repetă în fructe şi în oameni şi în râuri şi în flori, aşa cum dragostea e precum apa într-un circuit ce nu se închide niciodată, prezent peste tot în jur şi în noi. Apa e mai uşor de învăţat şi conştientizat şi înghiţită cu poftă atunci când setea te îndeamnă, n-are să facă niciodată prea mult rău după 3 luni. Şi totuşi oamenii însetaţi de o dragoste pe care nu o înţeleg, dau pe gât rapid primul pahar cu senzaţii ce le apare în cale, crezând că orice baltă le poate satisface dorinţa de a bea, crezând că balta e din naştere infinită.
 Culorile…
 Poate era ploaia cea care împrăştia culorile luminii pe alei, coborandu-şi curcubeele peste frunze şi lăsând frâu liber stropilor să deseneze. Culori… Unde fuseseră culorile acelea toată vara? În ce club sau pe ce plajă se pierduseră? Poate… nu ele se pierduseră.
 – Învaţă-mă să simt culorile… mi-e dor de ele şi… am uitat…
 – Nu ai uitat. Doar… nu ai încercat cu adevărat. Poate… prea ocupată fiind cu alte lucruri mai importante.
 – Mai importante…
 Cum ar fi lumea doar în nuanţe de gri? O lume fără culori, fără gust de apă din râu, fără parfum de răşină de brad, fără petale moi de flori atât de libere dintr-o pădure eliberatoare… Cum ar fi lumea fără să poţi să atingi cu vârful degetului un cap galben de pui de găină, cum ar fi să nu poţi să auzi cucuveaua ce cantă noaptea în pădure când orice zgomot îţi produce frică? Cum ar fi să nu poţi să priveşti ore în şir, ore în şir, ore în şir, ore în şir, ore în şir, un obraz mai dulce ca oricare altul? Cum ar fi ca buzele să nu simtă niciodată cu adevărat ce înseamnă alte buze, pentru că sărutul ar fi doar o acţiune mecanică produsă de o dorinţă la fel de mecanică precum obişnuinţa? Cum ar fi să trebuiască să pleci, spre ceva ce nu produce în tine nicio fărâmă din fericirea şi minunea pe care sunetul inimii ei îl face când îţi laşi tâmpla pe pieptu-i să-ţi adoarmă? Să pleci pentru că nu eşti deloc liber să poţi să-ţi stabileşti nişte priorităţi în funcţie de tine, nu de ce e în jurul tău. Cum ar fi să încerci mereu să te adaptezi la lumea din jur şi niciodată să nu încerci să o adaptezi pe ea la tine? Cum ar fi să renunţi la tine pentru ea? Pentru lumea aceea… Cum ar fi să nu ştii ce înseamnă libertatea, prea învăţat a accepta tot ce ţi se întâmplă aşa cum vine natural? Cum ar fi să existe un destin care să ne conducă viaţa (natural), ceva pe care să putem da vina atunci când noi nu reuşim să facem sau să fim mai mult? Cum ar fi să nu poţi să plângi, pentru că nu-i nimic care să-ţi umple inima atât de mult de lichidul unei iubiri care să dea pe-afară? Cum ar fi? Ce simplu să găseşti răspunsul…
 – Nu vă supăraţi, îmi puteţi spune…
 Un om la întâmplare de pe stradă, oricare, oricând, îţi poate spune, pentru că el trăieşte în acea lume, şi lumea aceea e tot ce există în jurul lui şi în el şi-n tine. O lume în care nu doar călcatul pe flori e interzis, ci şi mângâierea sau mirosirea lor. O lume în care puii galbeni cu puf ca de gutui nu reprezintă decât o casoletă într-un congelator şi un ou într-o tigaie. O lume în care dragostea nu-i o minune ce te merită cu totul, ci ceva obişnuit ce nu necesită atenţie, pentru că atenţia necesită timp… şi timpul costă bani… şi banii costă timp… şi atunci avem nevoie de timp ca să facem bani să putem avea timp sa facem şi mai mulţi bani. Ca în puţinul timp liber să avem ce să cheltuim. Să mângâi uşor cu degetul urechea ce-o iubeşti căci e a ei, nu există. Să-i simţi pe buze sânul rotund şi mic şi mai frumos ca cerul, nu-i mai plăcut ca berea rece şi nici ca ziua-ntreagă la un birou prea gol, de-aceea nu se luptă pentru asta. Dar se devine jalnic pentru mult mai puţin. Să îi săruţi lacrima de bucurie pe care o melodie ce vorbeşte despre voi o scoate, nu există. Să nu existe “nu”, nu există. Să pleci când ai fi putut să stai, da. Întreabă pe oricine… vorbeşte cu orice om… sau mai bine… cu umbra ta… e tot ce lumea ta a mai lăsat din tine.
 – Învaţă-mă!
 E umedă şi caldă şi uneori e rece şi stropii sunt mai mari şi frunzele mai multe. Pe jos, nu în copaci. E mai uşor parcă să le vezi şi să le-admiri dupa ce s-au desprins de lumea ce le dădea viaţă. E mai uşor s-apreciezi ceva post-mortem, căci cât trăia nu ai putut să vezi culorile din el. E mai uşor să vezi corpul mort zăcând în lacrimi, decât inima ce urlă de durere după ajutor. E mai uşor, căci ţie nu îţi pasă nici de corpul mort şi nici de inima ce plânge, căci nu sunt ale tale. Niciodată nu au fost, şi-atunci cum să le-nţelegi?
 “În fiecare con stau o sută de păduri”, dar cine să aibă răbdare să le vadă crescând? Cine să iubească atât de mult un con pentru ceea ce el ar putea deveni, când conul oricum e prea ocupat cu lucruri mai importante? S-arate bine pe un raft pe care doar cârpa de praf îl mângâie, ocolind cu grijă conul. Cine să descopere că în el însuşi zace un con dornic să rodească – o sută de păduri şi de poveşti de dragoste şi case şi biserici şi un pătuţ de lemn în care doarme dragostea. Sau poate un coşciug, celulă pentru suflet, mai potrivit ar fi pentru această lume. Unde-a plecat pădurea?
 – Imaginează-ţi un lan plin cu maci. Plin, plin cu maci roşii, până la orizont… atât de roşii, atât de mari şi de deşi, că nici verdele de sub ei nu se mai vede.
 – Ăsta e roşul?
 – Nu încă… imaginează-ţi acum că în lanul ăsta infinit de roşu, în mijlocul lui, departe de orice margine a lanului şi de orice altă culoare umană, acolo în mijloc e o pătură moale.
 – Roşie?
 – Moale! Şi pe pătură eşti tu. Priveşti în sus şi cerul nu se vede, acoperit de maci, şi macii cresc mai mari să vină peste tine. Și te acoperă moale, tandru, dar fără să te atingă. Deasupra ta, maci. Eşti într-un tunel cu tavan de maci, de un roşu închis şi un parfum sec.
 – Ăsta e roşul?
 – Nu încă. Imaginează-ţi că în tunelul de sub maci, lângă tine pe pătura cea moale, e un băiat. Un băiat îmbrăcat în roşu, ce priveşte în sus în timp ce tu-l priveşti pe furiş. Ai vrea să îl ţii de mână, dar ţi-e teamă, dacă el nu simte la fel? Începi să te foieşti, inima îţi bate tare, ai vrea să faci ceva dar simţi că-i prea devreme, ai vrea să facă el, dar dacă nu o face? Emoţia te chinuie dar dragostea te-ndeamnă, frica te opreşte dar el e-aşa aproape… Ai vrea să îl atingi, ai vrea să îl săruţi… sentimentul e atât de intens încât faţa îţi ia foc în spaţiul acela ce devine prea strâmt şi fără aer. Acum… Atinge-l. Întoarce-i uşor faţa către tine şi apropie-l… atinge-i obrazul cu al tău uşor, cât să vibreze de dorinţa de-a se apropia mai tare. Miscă-ţi obrazul peste al lui până i-ajungi urechea. Şopteşte-i ceva fără cuvinte şi prinde-o între buze, doar puţin… coboară apoi spre gură şi stai deasupra ei. Aproape de atingere, trimite-i aer cald ce vine cu dorinţă şi apoi încet apasă şi atunci devino el! Îi ai buzele lipite de-ale tale şi nu-i nimic să vă despartă. Sărută-l uşor… prinde-i buza de jos cu ale tale şi plimbă-ţi buzele peste ea. Gust-o ca şi când e prima oară, simte-o şi fă-o a ta… strânge-o uşor şi umezeşte-o… nu deschide ochii, doar simte. Lasă-ţi limba să îi mângâie buzele dându-le ocol şi nu-l lăsa să mişte… oricum nu poate… Respiră…
 – Ăsta e roşul?
 – Ce roşu? Roşul nu mai contează de acum!
 Şi ai atât de multe de învăţat despre cum se simt culorile. Roşul nu mai există, nici alte culori. Doar voi doi, ce în acel moment, creaţi ceva ce niciun pictor n-ar putea vreodată! Roşul nu mai conta acolo, în acea mare de roşu… altceva era mai important. Nu te pierde în detalii atunci când esenţialul e atât de uriaş! Dacă vrei roşul să îl ştii, îl vei şti, aşa cum poţi învăţa să calculezi şi să găteşti. Dacă vrei dragostea, asta e altă potecă! Una pe care oamenilor le e frică să meargă, ea trece printr-o pădure prea întunecoasă ca ei să o poată lumina cu dragostea lor. E de preferat autostrada către mare şi strada spre serviciu. Vrei să înveţi cum se simt culorile? Iubeşte! Pe ele sau pe ploi, un el, o ea, copii şi jucării, o casă, un cer şi o pădure albastră sub luna mult prea plină… pentru alţii.
 E lumea ce te schimbă? Eşti tu mult prea puţin!
 Primeşte suferinţa trimisă din afară, ea vine să te-ajute ca să devii mai tu. Și-apoi o inimă mai bună o poate transforma, pe tine şi pe ea în ceva şi mai bun. Din gheaţă scoate flori şi le trimite-n lume şi tot ce-i rău în ea atrage-l către tine. Lumea nu ştie să împrăştie în jur bunătate şi căldură, dar poate că primindu-le ar înţelege nedreptatea şi răceala şi răutatea ce o conducea şi atunci şi toamna ar fi primăvară pentru ea, căci florile răsar întâi în suflet, abia apoi în jur. Dar poţi schimba în bine răul? Prostii… e mai uşor să îţi bei berea râzând de bunătate şi dragostea e mai comodă când drumul ţi-este sigur. Mai important e drumul decât ea, de-aceea pentru el ne ducem încet viaţa. Un drum plin de bucurii e mai atrăgător decat o inimă plină de dragoste şi viaţa nu-ţi-e briliantă, căci nu e viaţa ta ci doar o influenţă. O rămăşiţă din cel ce ai fost cândva, mult mai plin decât acum. Şi iarna e frumoasă, nu-i nimic… poţi merge la ski în ţări străine, munceşte mult pentru asta, e nevoie de bani pentru fericire.
 Şi plânge toamna peste dealuri, prea singură printre anotimpuri mult mai iubite de oameni prea comozi să-şi ude părul şi picioarele pentru a urca un deal. Oricum e toamnă şi-n oraş şi pe strada ta, e mai comod să o simţi aproape, să nu faci prea mult efort ca să o ai. Imaginează-ţi că ai luptat tu să o aduci acolo, aşa te vei bucura mai mult de ea. Ce minunat când luam zăpada în saci de plastic din curtea şcolii de la ţară şi o duceam în curtea bunicilor ca să înlocuiesc zăpada ce se topise prea devreme.
 Mi-ar fi ruşine să câştig la loto, orice formă ar avea. Dar mi-ar plăcea, doar să arăt că aş da banii toţi altora ce au nevoie şi n-aş păstra nimic şi aş suferi şi m-aş zbate în continuare pentru drumul meu de cărămidă galbenă ce duce către cer. Avându-mă doar pe mine ca punct de pornire şi ca ajutor şi prieten şi dragoste şi drum şi ţintă mai plină decât Luna, văzută de dincolo de atmosferă. Ştiind că drumul meu şi ţinta şi cu mine, suntem cu toţii împreună ceva mai mare decât Lumea – dar prea puţin ca să ajungă pentru ce-mi doresc să-i ofer Ei. Mai trebuie să cresc… mereu… Cu fiecare pas ce-l urci constaţi cât de jos erai înainte. Cândva poate voi fi destul de mult să o pot merita. Şi-apoi găseşte-mă în mine şi-n tot ce e în jur şi leagă-mă de tine, suflet alb şi pur. Curcubeul nu înseamnă decât culori despărţite, culorile unite sunt lumina. Da… voi creşte mult pentru tine… şi-n urma mea şi Lumea.
 Dar de-aş ajunge pe o stea prin lupta şi durerea mea, mai e cineva ce-ar mai putea să-mi ţină urma? Sau prea departe aş ajunge să mai pot fi ajuns de cineva? Ce bine că nu există “prea departe” nici “prea greu” cand dragostea te-mpinge! Dragostea…  Ce bine ca puţin îmi pasă de steaua aceea, comparativ cu Ea. Ce bine că pot să renunţ la stea şi la orice într-o clipă, pentru ceva mai mare decât tot!
 Ce bine că nu trebuie să pleci… doar să vii.
 …
 – Nu am înţeles nimic… care e roşul până la urmă?
 …

Prinţesa din turn

Partea 1 – Începutul
Poţi vedea atât răsăritul cât şi apusul dintr-un turn. La fel şi de pe un deal.
  
Mult timp trecuse şi niciun băiat nu reuşise să ajungă până sus în turnul unde era închisă.
Inima prinţesei începea să simtă absenţa dragostei, absenţa unui suflet cald lângă ea, dar fata nu se descuraja! Visa în continuare în fiecare zi la prinţul care va veni şi o va salva. Castelul în care trăia era unul impunător, vizibil de la mulţi kilometri depărtare, astfel încât tineri şi bătrâni, băieţi şi fete, tot timpul se găsea cineva care să se apropie de el.
“Ce castel frumos, oare ce o fi înăuntru?” se întrebau oamenii…
Mulţi ar fi vrut să intre şi să-i colinde holurile, să stea pe băncile din grădinile interioare, iar tinerii cu dragoste în suflet ar fi vrut să ajungă în turnul impunător de pe colţul de vest, gândindu-se că acolo trebuie să se afle cea mai frumoasă prinţesă din toate câte există.
Din păcate însă, castelul era înconjurat de un râu larg şi adânc, în care îşi făcuseră casa mai mulţi crocodili, iar podul, singura punte către interior, era apărat de un dragon mare. Un dragon ce scuipa foc pe nări atât de puternic încât zgomotul era dus de vânt până în cele mai liniştite colţuri ale împărăţiei!
Prinţesa era singură. Acum doar dragonul îi mai ţinea companie.
- Off, dragonule… oare de ce nu vine şi la mine niciun prinţ să mă salveze din turnul ăsta singuratic?
Dragonul ştia foarte bine acest răspuns… Doar el era acolo pentru a o proteja pe fată de orice fel de intruşi, fie ei nobili sau ţărani, cu gânduri paşnice sau de război, de dragoste sau afaceri.
El nu lăsa pe nimeni să se apropie. Şi oricum nimeni nu îndrăznea. Se apropiau puţin şi când vedeau dragonul îşi spuneau “wow, ditamai dragonul, n-are rost să mă lupt cu el… probabil oricum nu e nimic interesant acolo în turn şi nici în castel!” – şi plecau mai departe, evitând astfel suferinţa inutilă pe care prezenţa dragonului le-ar fi cauzat-o. “Curiozitatea nu e un bun motiv ca să mori… dragostea este!” îşi spuneau ei.
“Le e frică de dragon…” realiză fata într-un târziu. “De-aia nu se apropie, le e frică de dragon… Eh, nu contează, dacă nu sunt în stare să se lupte cu dragonul, atunci înseamnă că nu mă merită!” îşi spunea ca o consolare, şi se întindea înapoi în patul ei de puf.
Într-o zi, un tânăr trecu prin apropierea castelului, alături de un alt călător pe care îl întâlnise pe drum. Văzând castelul, cei doi se minunară de măreţia lui si, pentru o secundă, ei o zăriră în turn şi pe fata cea tristă…
- Hey, ia uite, în turn e închisă o fată! Pare aşa tristă…
- Cred şi eu că e tristă, nu vezi că nu e liberă? E închisă într-un turn, păzită de un dragon care ţine lumea la distanţă. Și eu aş fi trist în locul ei! Numai că eu am sufletul mult prea liber ca să accept o astfel de temniţă exterioară şi m-aş lupta să ies de acolo cu toate puterile!
- Poate că ea nu poate să facă asta şi are nevoie de ajutor! Poate ar vrea şi ea să plece de acolo şi să se bucure de viaţă şi de dragoste, dar nu ştie cum…
- Nu ştii tu ce nevoi are, eu îţi spun, dacă singură nu e în stare să lupte pentru libertatea şi fericirea ei, atunci nu merită să te lupţi cu dragonul pentru ea. Las-o să se uite pe geam şi să viseze. Îţi spun eu, e doar o altă fată răsfăţată care aşteaptă ca alţii să facă totul în locul ei. Ai avea numai de suferit dacă ai scoate-o de acolo!
- Uite ce-i, tu du-te înainte la treaba ta şi eu o să mai rămân pe aici, poate reuşesc să o ajut cumva. Poate nu îşi dă seama de forţele ei şi are nevoie de cineva să îi arate asta…
Partea a 2-a – Renaşterea speranţei
Uneori, nimeni nu vine…
Tânărul rămase ascuns în pădure, privind spre castel. “Biata fată… singură… fără să cunoască frumuseţile pe care o viaţă fără ziduri le poate oferi… Oare de ce acceptă să stea acolo? Oare de ce nu dă poruncă să cadă zidurile, să plece dragonul? Ce o ţine să iasă în lume să-şi găsească fericirea?” Dar băiatul ştia răspunsul, şi deşi mulţi s-ar fi gândit că sunt lucruri extrem de importante care o ţin acolo şi de aceea nu poate să schimbe nimic, el ştia mai bine…
 Şi, deşi mulţi ar fi spus că nu este datoria lui să o salveze şi nu are niciun motiv să o facă, nu putea să o lase acolo suferind! Nu îi plăcea să ştie că oamenii suferă, mai ales când o fac doar pentru că nu-şi dau seama că tot ceea ce e bun se află în ei, şi nu în cineva care să vină să îi salveze.
 Astfel, primul lucru pe care se gândi că trebuie să-l facă, e să îi dea de ştire fetei de prezenţa şi intenţiile lui. Aşa că începu să scrie un bilet, pe care îl legă de una din săgeţile sale, prietene de nădejde în cele mai grele momente.
 Încordă arcul, ţinti către una din ferestrele turnului… şi trase! Săgeata se duse ca fulgerul, despărţind în calea sa aerul călduţ al serii, intră pe ferestruică şi se înfipse în uşa unui dulap.
 Tânarul ştia că atunci când cineva suferă, orice cuvânt de încurajare îi poate prinde bine şi îi poate da speranţă. Dar nu mulţi reuşeau să facă asta, pentru că lumea era prea atentă la propriile nevoi şi prea insensibilă la nevoile altora. Ba de multe ori, atunci când un om  era cumva la pământ, atunci îl loveau mai tare cei din jur…
Printesa se sperie auzind zgomotul, dar tresări atunci când văzu săgeata şi biletul înfăşurat în jurul ei. Îl desfăcu şi citi…
 “Zidurile nu sunt un obstacol decât atunci când noi le construim. Dar când dragostea, dorinţa, bunătatea, încrederea, curajul, speranţa şi un vis există în sufletul unui om, atunci poduri vor lua locul zidurilor ce îl ţin prizonier.
La noapte te voi învăţa să mergi…”
Un fior trecu prin corpul fetei şi toate visele, dorinţele şi speranţele pe care le ţinuse atâta timp ascunse undeva adânc în sufletul ei, astfel încât să nu o doară, năvăliră acum în tot corpul, dându-i o senzaţie plăcută de căldură, cum nu mai simţise de multa vreme.
Oare putea să fie adevărat? Cineva o văzuse pe ea mai mult decât dragonul şi zidurile înalte? Oare cineva văzuse cu adevărat câtă dorinţă, speranţă şi suflet se ascunde în acel turn izolat?
 Inima prinţesei bătea cu putere la gândul că după atâta timp, cineva care merită îi va atinge sufletul. Cineva care să poată să se lupte pentru ea cu dragonul, considerând că sufletul şi dragostea ce stau în ea merită orice luptă şi orice sacrificiu!
Nerăbdarea o cuprinse, analizând atent fiecare mişcare din jurul turnului, în speranţa că-şi va zări undeva salvatorul…
  
Partea a 3-a  – Poarta spre castel
Sufletul tău e paşaportul către unele lumi
Întunericul se lăsă peste castel, învăluind în mister turnul cel înalt…
Doar la poartă se mai zărea lumina. Două cercuri de foc pregătite să erupă, uneori mai luminoase, alteori mai slabe. Respiraţia dragonului se auzea până la marginea pădurii unde tânărul stătea ascuns, iar căldura ce ieşea pe nările acestuia pârjolise de mult timp iarba din jurul porţii.
Ferestrele turnului erau prea mici pentru a se putea intra prin ele, şi astfel singura intrare rămânea uşa interioară a camerei.
Dar castelul părea de nepătruns, poarta părea că nu mai fusese deschisă de foarte mult timp, iar în jurul dragonului, oasele uscate ale unor bravi cavaleri zăceau mărturie asupra forţei distructive a acestuia. Se pare că fuseseră totuşi oameni care încercaseră să ajungă la prinţesă cu scopul de a căpăta recunoştinţa şi dragostea ei, dar nu reuşiseră.
“Ce naivi… se aruncă în luptă mânaţi de o dorinţă aprinsă de a avea iubirea, şi uite unde sfârşesc. Aşa se întâmplă când îţi pierzi minţile: nu mai vezi limpede şi ajungi să te loveşti de un dragon care scuipă foc! Curajul e bun, dar uneori, raţiunea te poate ajuta mai mult în obţinerea a ceea ce-ţi doreşti. Pasiunea ar trebui să vină mai târziu, când ai eliminat orice obstacol din calea ei… să fie liberă să se manifeste! Uneori, un drum ocolitor e mai bun decât unul direct!”
Tânărul întâlnise multe castele la viaţa lui şi astfel el ştia că orice castel are o intrare ascunsă, undeva în spate, ferită de ochii lumii. Intrarea cea mare era doar o faţadă, pe acolo nimeni nu intra niciodată, ceea ce nu-i de mirare, având în vedere dragonul care o păzea.
În schimb, apropiaţii familiei regale puteau să intre pe uşa Încrederii, de care cei mai mulţi nu auziseră. Era o intrare secretă, care nu se arăta oricui, o intrare acoperită de multe încercări, astfel încât să nu poată intra oricine, ci doar cei care aveau într-adevăr ce căuta acolo…
Tânărul reuşea să o găsească întotdeauna. Se pare că avea în el ceva curat, o bunătate şi o dorinţă de bine care-i deschideau multe uşi.
Ajuns la poarta Încrederii, lumea nici nu îl mai întreba de obicei cine este, interiorul său era ca o carte de vizită care spunea “ne ştim de foarte mult timp, sufletele noastre au fost cândva ca doi fraţi…” şi paznicii îl lăsau să intre.
Partea a 4-a  - Castelul
 Faptul că te bucuri de drum nu înseamnă că vei ajunge la capătul lui neapărat.
 
Mergând nestingherit pe holurile castelului, tânărul privea atent în jur. Întotdeauna fusese atent la detalii, pentru că fiecare lucru, fiecare gest, fiecare cuvânt auzit îi vorbeau despre castel şi despre fată.
Trecu pe lângă o sală mare, în care oameni stăteau la mese şi se veseleau, înfruptându-se din nenumărate bunătăţi, pe care în lumea de afară nu le-ai fi găsit. Râdeau şi chiuiau ca la o petrecere, dar ceva îi spunea că asta e doar o zi obişnuită pentru ei.
“Oare pentru oamenii ăştia există ceva mai important decât propria desfătare?”  se întrebă el, citind inscripţia mică aflată pe uşa camerei: “aici odihnesc cei cărora nu le pasă”.
 Câteva femei frumoase se apropiară de el şi începură să-l tragă înăuntru.
 – Haide, bucură-te cu noi! Aici găseşti tot ce-ţi doreşti! spuneau ele ademenindu-l cu multe plăceri trupeşti.
Dar sufletul lui era cel mai de preţ şi în camera aceea şi l-ar fi pierdut dacă ar fi rămas. În plus, avea o misiune de îndeplinit, nu putea ceda ispitei corpului dacă voia să reuşească.
Mai merse pe holuri luminate de torţe aprinse, printre coloane înalte şi groase, cenuşii… Totul părea aşa rece şi gol, şi ici şi colo, prin vitralii frumos colorate, mai pătrundea câte o rază trimisă cald de o lună plină ce strălucea afară.
Tot mergând, ajunse într-o cameră luminoasă, unde tineri stăteau liniştiţi la mese şi citeau cărţi învechite de vreme şi de praf. Linişte… Nicio expresie pe chipurile lor, băiatul nu citea nicio sclipire a vreunei descoperiri care să-i bucure, niciun semn că acele cărţi le atingeau sufletul şi îi făceau să viseze, să simtă, să crească! Parcă citeau pentru că erau puşi să o facă sau pentru că aşa trebuie să facă.
Erau… mulţumiţi. Da, erau mulţumiţi de ceea ce realizau, dar era doar o mulţumire a minţii, care nu le pătrundea în suflet astfel încât să simtă bucuria descoperirii şi a înţelegerii. Nimic nu se schimba în ei citind. Doar la suprafaţa lor.
“Pură ficţiune pentru ei, doar literatură, nimic mai mult. Oare să înţelegi viaţa, oamenii şi lumea e acelaşi lucru cu a fi cult? Tinerii ăştia vor ajunge probabil să fie oameni foarte culţi. Vor învăţa pe derost Luceferi pe care nu-i vor înţelege, dar viaţa e un sentiment pe care nu îl înveţi din cărţi…” îşi spuse zâmbind băiatul.
- Haide să studiezi cu noi, îl îmbiară câţiva dintre elevi. Toate aceste rafturi pline de cărţi îţi vor dezvălui lumea, vei şti tot ce se poate şti!
Dorinţa de cunoaştere a tânărului era mare, dar mai mare decât ea era dorinţa de a simţi.
- Ceea ce îmi oferiţi voi e minunat. Dar citind despre Soare nu mă va face să mă bucur de căldura lui, citind despre iarbă, nu mă va face să-i simt atingerea fină sub tălpile goale… Citind despre Dragoste, nu îmi va face inima să explodeze de fericire, împrăştiind în mine şi în jur tot ce poate exista mai frumos pe lumea asta…
“Aici odihnesc cei care au uitat…” citi el pe uşă şi merse mai departe.
Tunelul în care ajunsese părea să coboare şi undeva la capătul lui ţipete se auzeau. Ajuns acolo, observă mai multe grilaje care ţineau prizonieri femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni, fără şanse de scăpare. Ridică din cui o torţă şi lumină uşa de la intrare: “Aici odihnesc cei fără de speranţă”  stătea scrijelit pe o bucată de lemn.
“Fără speranţă?” se miră băiatul. “Dar speranţa e o parte a sufletului tău, nimeni nu ţi-o poate lua… Cum au putut oamenii ăştia să renunţe la ea? Cine i-a forţat să o facă? Cine a fost atât de nemilos încât să îi lase în celulele astea reci şi întunecoase, pline de şobolani?”
Imaginea feţelor murdare a bieţilor copii, fete care plângeau singure într-un colţ, bătrâni cu haine jerpelite, toate îi intrară adânc în inimă…
S-ar fi oprit să încerce să îi ajute, ar fi putut descifra codul încuietorilor ce-i ţineau prizonieri, dar nu avea timp pentru asta şi vocile lor îl speriau…
-      Nu existăăă… nu voi reuşi niciodatăă…
-      De ce a plecat? De ce m-a lăsat aici??
-      Nu mai am nimic… cum să mai trăiesc aşa????
-      Iar nu e nimic de mâncareee?
-      Casa mea… averea meaa…. Totul e pierduut!
-      El era tot ce aveaam, acum nu mai am nimic…
-      Tinere, vino la noi…
-      Da, vinoo… ajută-ne… dă-ne tot ce ai…
-      Durerea e mai mică atunci când o împarţi şi cu alţii…
-      Haide… aici e locul tău, cu noi… şi noi am fost ca tine cândva…
“Bieţii oameni” îşi spuse el, “ce rău e să nu îţi cunoşti sufletul. Dacă l-ar cunoaşte, ar şti că de fapt au încă ceva atât de valoros, şi asta i-ar putea ajuta să iasă de aici. Fiecare ştie în el cifrul încuietorii care-l ţine prizonier aici jos, dar nimeni nu încearcă să îl găsească, nu fac decât să îşi plângă de milă…”
Plecă, amintindu-şi toate suferinţele peste care trecuse. Singur, fără ajutorul nimănui. “Dacă aş fi aşteptat să mă ajute alţii, probabil aş fi fost acum în celulele astea… Dar sigur, e mult mai uşor în doi.”
Chiar înainte de a ajunge la scări, o altă cameră îşi făcu apariţia. O cameră mare, plină de zgomot, plină de oameni, o cameră… ca un muşuroi de furnici. Oamenii mergeau dintr-o parte în alta într-un mod aparent haotic, dar cu ţinte precise. Fiecare îşi ştia rolul şi nimeni nu se abătea de la drumul său. Şi nimeni nu se oprea. Părea că făcuseră asta toată viaţa şi că asta era toată viaţa lor: această cameră. Această mişcare regulată cu scop necunoscut pentru cei din exterior.
 Încercă să urmărească un om. Stătea la birou şi scria ceva. Apoi se ridică, luă foile în mână şi le duse în partea cealaltă a camerei, unui alt om. Acesta îi mulţumi fără să-l privească şi el se întoarse la locul lui, unde începu iar să scrie. Când termină şi aceste foi, se ridică iar şi plecă spre un alt colţ al camerei. Pe drum se opri o secundă pentru a saluta probabil un cunoscut şi apoi lăsă foile pe biroul omului din colţ. Se întoarse la propriul birou şi începu iar să scrie.
 “Oare toate zilele sunt la fel în castelul ăsta? Doamne ce închisoare! Dar… probabil că sunt fericiţi, altfel… uşile văd că sunt deschise pentru ei…”
 –    Haideţi, luaţi loc! Aţi venit pentru interviu, da? Perfect! Noi vă oferim cele mai bune condiţii, cele mai mari beneficii şi salariile noastre vă vor face să nu mai vreţi să plecaţi! îl ademeni o tânără domnişoară…
 –    Nu mulţumesc, încerc să găsesc turnul prinţesei… deja castelul ăsta începe să mă doară…
 –     Turnul prinţesei? râse fata… Ce prostie, nu vreţi să mergeţi acolo, aici găsiţi tot ce aveţi nevoie, noi vom avea grijă de dumneavoastră să vă dezvoltaţi pe plan profesional, astfel încât să aveţi o viaţă plină de realizări! Haideţi, luaţi loc!
 Scaunul moale şi paharul cu şampanie parcă zâmbeau pentru el, încercând să-l atragă, iar tânăra domnişoară simţea deja bucuria de a contribui la fericirea încă unui om…
El plecă însă, fără să îi mai explice fetei ce înseamnă pentru el adevăratele realizări, şi fără să mai observe plăcuţa de pe spatele uşii… “Aici odihnesc cei conduşi de dorinţa de confort…”
Scările începeau să urce din ce în ce mai strâmt şi băiatul simţea cum castelul începe să-l epuizeze. Parcă în fiecare cameră prin care trecea, o forţă nevăzută îi lua energia în încercarea de a-l opri din a ajunge în turn.
“Castelul ăsta ar putea fi minunat pentru alţii… dar nu pentru mine! Când ai un scop, orice abatere de la drum te poate costa mult… Dar tu stabileşti dacă merită sau nu.” îşi spuse el urcând scările…
Partea a 5-a. Gândurile din interior.
 Puterea unui vis vorbeşte despre tine.

În timpul ăsta, prinţesa aştepta nerăbdătoare, gândindu-se la bucuriile pe care salvatorul ei i le va aduce.
Cât timp trecuse de când sufletul ei uitase să cânte, nici ea nu mai ştia. Şi acum, după atâta timp, simţea cum cineva o va face iar să vibreze în ritmul vieţii, al naturii, al dragostei. Starea aceea din turn nu îi făcea bine şi era conştientă de asta. Ar fi vrut să plece de acolo, dar nu putea. Singură nu putea…
“Prinţul meu… în sfârşit! Mă va duce undeva departe, în lumea mea de vis, unde voi fi înconjurată de iubire şi de bucurii” se gândea ea. “Turnul ăsta aproape că m-a distrus în interior, deşi ciudat… nimeni n-a reuşit să ajungă aici ca să mă rănească. Oricum, “să nu suferi” nu e acelaşi lucru cu “să fii fericit” şi ca să fiu fericită, trebuie să plec de aici. Să redescopăr bucuria de a trăi, bucuria de a visa şi a lupta pentru visele mele, bucuria dragostei… alături de o persoană care să ştie să îmi arate cum. Eu nu mai ştiu. Prinţul meu, am nevoie de tine… învie-mă!”
 Inima fetei îşi recăpătase dintr-o dată dorinţa, o dorinţă ce zăcuse undeva ascuns în ea, departe de viaţa ei, departe… astfel încât să nu o poată răni. Ea ştia că închisă în turn fiind, era limitata din a obţine ceea ce îşi dorea. Astfel încât, dacă turnul o ţinea prizonier, atunci şi ea ţinea prizoniere dorinţele, visele, speranţele, inutile în acel loc. Dorinţe care nu ar fi făcut altceva decât să o rănească. Se obişnuise cu turnul…
 “Ce rost are să visezi, să îţi doreşti, să speri, dacă ştii că nimic nu se poate schimba? Mai bine să îmi văd de viaţa mea din turn şi într-o zi, poate un prinţ mă va salva…” îşi spusese ea de atâtea ori. Acum însă, dorinţa ei era pe cale să se îndeplinească…
 …
 Ajuns în faţa uşii de lemn, tânărul se aşeză niţel jos, pe una din treptele de marmură. Drumul până aici fusese greu, deşi pentru mulţi nu ar fi fost decât o distracţie. Aceia însă probabil nu ar fi ajuns în turn.
 “Scopurile cele mai măreţe se realizează uneori mergând pe drumurile cele mai grele… Însă atâta timp cât mergem în cunoştinţă de cauza, ar trebui să fim mulţumiţi de ceea ce facem. Poate aşa au fost şi cei care s-au luptat cu dragonul. Au murit luptând pentru dragoste. Şi eu aş face asta dacă ar fi cazul. Dar prefer să trăiesc luptând pentru dragoste şi bucurându-mă de minunăţia ei, decât să mor pentru ea.”
Uşa era mică, dar încuietoarea de fier ieşea în evidenţă imediat, dând impresia că motivul pentru care exista era să ţină înăuntru cea mai mare comoară. Sau poate cel mai mare rău…
Obosise. Corpul îl durea de la distanţa mare parcursă în ritm alert şi inima îl durea din cauza unui dor… Mintea însă îi rămânea aceeaşi, mereu lucidă, mereu puternică în credinţele ei, mereu acolo pentru a sprijini un suflet ce nu ştia decât dragoste şi bunătate, dar care era de atâtea ori lovit de răutatea lumii în care traia.
“Oare va vrea să vină cu mine?” se întrebă el. “Oare turnul ăsta a făcut-o să uite tot ce e bun şi frumos, sau mai are încă în ea puterea de a-l părăsi? Aşa mult sper să nu-l iubească…”
Se ridică, îşi aranjă puţin hainele şi se apropie de clanţă…

Partea a 6-a. Lupta pentru libertate.
Aminteşte-ţi ce ai spus cândva. Acolo s-ar putea sa stea adevăratul TU.
  
Apăsă clanţa, apoi împinse uşor uşa, aceasta scârţâind puternic şi gros, arătând faptul că de mult nu mai fusese deschisă.
 Înăuntru, pe pat, prinţesa aştepta zâmbitoare. Când băiatul intră în cameră, sări imediat la gâtul lui şi îl îmbrăţişă…
 –  Off, daca ai şti cât de mult te-am aşteptat, cât am suferit aici singură, în comoditatea acestui turn fără suflet… Mulţumesc! Mulţumesc că ai venit să mă iei cu tine, prinţul meu!
 –  Prinţ? Oh Doamne, nu sunt prinţ… sunt un simplu călător.
 –  Nu eşti prinţ? Se miră fata îndepărtându-se puţin pentru a-l vedea mai bine.
Hainele nu-i străluceau a bogăţie şi pe capul său nu stătea nicio coroană. Părea… un simplu călător. Bucuria fetei nu fu însă afectată de straiele lui şi nici lipsa titlului nu o interesa prea tare.
-  Ei, nu contează dacă nu eşti prinţ, dacă ai fost destul de viteaz şi puternic încât să omori dragonul, atunci meriţi să mă iei cu tine acasă!
 –  Nu am omorât dragonul prinţesă, dragonul e tot acolo.
 –  Nu l-ai omorât? Se îndepărtă iar fata. Dar… atunci cum ai intrat?
 –  Am intrat pe uşa Încrederii, ştiam prea bine că dragonul pus acolo să te apere nu poate fi ucis decât din interior. Dacă m-aş fi luptat direct cu el aş fi sfârşit şi eu ca atâţia alţii…
 –  Dar… ei, nu-i nimic, atâta timp cât eşti aici în interior, nu mai contează cum ai ajuns. Spune-mi, cum e viaţa acolo afară? E la fel de frumoasă cum mi-am imaginat?
 –  Probabil mult mai frumoasă. Pentru că realitatea se simte mult mai bine decât un vis, spuse tânărul privind cu dor pe fereastra turnului…
 –  Spune-mi, e adevărat că dragostea e cel mai minunat lucru? întrebă prinţesa avidă de confirmări ale unor vise de care nu se apropiase cu adevărat niciodată mai mult decât acum.
 – Dacă noi o facem să fie aşa, atunci da, e minunată. Ştii, dragostea are nevoie de ajutorul nostru ca să existe, ca să supravieţuiască. Dacă nu e întreţinută, dacă nu i se acordă atenţie, dacă nu faci nimic pentru ea, atunci se stinge cu timpul. Dar când cei doi îndrăgostiţi se iubesc mult, atunci dragostea transformă visul în realitate şi realitatea în vis! Şi atunci, totul în jur capătă o altă culoare, culoarea curcubeului, şi cei doi văd totul mult mai frumos, mult mai curat, mai bun…
 –  Ce frumos! De când mi-am dorit să simt asta, dar nu puteam aici în turn, aveam nevoie de un cavaler care să vină să îmi ofere dragostea lui ca să mă salveze!
 – Prinţesă… dacă e un lucru pe care îl urăsc, atunci acela e minciuna. Deci voi fi sincer cu tine, ca să înţelegi. Eu nu am venit aici mânat de dorinţa de a avea dragostea ta şi nici de a ţi-o oferi pe a mea…
 –  Cum? Ce vrei să spui? întrebă fata cu glas tremurat.
 –  Mai ţii minte cum ai ajuns aici în turn? Probabil ai uitat după atâta timp, dar eu am o bănuială. Nu te-a închis nimeni cu forţa aici şi nici nu te-a ţinut închisă. Ai fost rănită şi atunci singură ai urcat scările turnului plângând, pentru că ţi-era frică de oamenii de afară. Te-ai închis aici şi ai pus un dragon să-i ţină la distanţă ca să nu mai suferi. Ce spuneai, “nu voi mai lăsa pe nimeni să se apropie de mine, aşa sigur nu voi mai fi rănită!” Între timp însă, dorinţa de iubire te-a făcut să simţi turnul din ce în ce mai apăsător şi ai început să speri că un prinţ pe cal alb te va salva şi îţi va oferi dragostea de care aveai nevoie…
 –  Da, aşa e, şi nu tu eşti prinţul meu? Nu ai venit aici ca să mă salvezi? Să îmi arăţi că viaţa e minunată, că dragostea e minunată? spuse fata plină de teamă…
 – Da, viaţa e minunată, dragostea e minunată, dar nu atunci când stai singură într-un turn şi îţi plângi de milă, aşteptând un cavaler să te salveze. Nu va veni niciun cavaler, dragonul nu poate fi ucis decât din interior!
 –  Dar tu ai putut să intri, de ce ar vrea cineva să ajungă la mine dacă nu pentru că mă iubeşte şi vrea dragostea mea?
 – De ce te-ar iubi cineva prinţesă? Pentru dragonul care stă la poarta ta? Pentru faptul că eşti într-un turn? Pentru că reprezinţi o provocare? Pentru că plângi? Pentru că eşti frumoasă? Pentru mine, astea nu sunt motive foarte bune ca să iubeşti pe cineva, ci doar ca să îl ajuţi să schimbe ceea ce nu-i convine. Iar cei care au încercat să ajungă la tine trebuie că erau foarte superficiali, dacă te iubeau doar pentru atâta lucru. Ştii, turnul ăsta ţi-a luat toată strălucirea interiorului, şi de jos din faţa castelului, în interiorul tău nu se vede nimic! Se văd doar un dragon şi nişte ziduri în jurul tău. Dar în interiorul zidurilor, nimeni nu ştie ce se ascunde…
 –  Dar tu poţi să descoperi, poţi să vezi tot ce e frumos în mine, acum că ai ajuns aici… începu să plângă prinţesa.
 –  Aşa e, eu pot să descopăr multe lucruri, dar de ce aş vrea să fac asta? Ştii câte prinţese există pe lumea asta? Ce ar însemna să mă lupt cu toţi dragonii şi să încerc să trec toate zidurile în spatele cărora ele se ascund, ca apoi să descopăr că nu e nimic acolo care să mă facă să iubesc?  În schimb, tu ai putea să arăţi asta! Dacă e ceva minunat în tine, şi sunt sigur că este, atunci TU trebuie să pui asta în evidenţă cumva, nu să aştepţi să te descopere un cavaler în spatele unor ziduri de răceală şi al unui dragon. Nu te vor descoperi niciodată, pentru că nu pot trece de el… pentru că nu ştiu cum! Iar cei care stiu nu au motive sa vrea sa o faca!
 Vorbele tânărului o dureau, şi atunci totul în ea se transformă…
 – Da? Aşa cum tu ai trecut, şi alţii vor reuşi! Nu eşti tu singurul bărbat pe lumea asta, tu nici măcar nu ai omorât dragonul, ai fost un laş, ai luat-o pe drumul cel mai uşor! Nu înţeleg de ce te-ai mai obosit? Puteai să îmi spui de acolo de jos că sunt neinteresantă şi nu merit să fiu iubită, măcar aşa nu mi-aş mai fi făcut speranţe degeaba!
 –  Ţi-ai făcut speranţe că vei avea dragostea, nu că mă vei avea pe mine, şi asta e minunat! Când a fost ultima oară când ai crezut aşa mult în dragoste? Şi nu te-ai întrebat niciodată de ce vorbele strigate de cavalerii de la poartă nu te făceau să te simţi mai bine? “Nu mai fi tristă, viaţa e frumoasă!” sau “zâmbeşte, nu merită să plângi!” sau “viaţa merită trăită!” şi alte vorbe dulci pe care le spuneau fără să le simtă… Nu te ajutau pentru că veneau din exteriorul tău şi nu din interior! De aceea am venit până aici, ca vorbele mele să-ţi răscolească interiorul şi să producă o schimbare! Nu am spus că nu meriţi să fii iubită, ci doar că lucrurile pentru care meriţi, sunt pierdute undeva în turnul ăsta, şi nimeni nu are acces la ele, dacă tu nu îi laşi…
 –  Da? Ai fost un prost să vii pentru asta, pentru că eu nu de asta am nevoie, ci de cineva care să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, să mă susţină şi să mă iubească! se răsti la el prinţesa…
 –  Dacă aş vedea ceea ce eşti, poate şi eu te-aş aprecia. Dar când nu văd decât un turn şi un dragon şi o fată care îşi plânge de milă…
 –  Îmi plâng de milă? Nu îmi plâng de milă! O să vezi tu de ce sunt în stare, şi o să regreţi că nu m-ai iubit acum!
 –  Dacă te-aş fi iubit acum, fără niciun motiv dat de ceea ce tu eşti în interior, probabil m-ai fi distrus încet încet… Nu ai fi ştiut să apreciezi dragostea, pentru că nu tu ai luptat pentru ea, ci eu! Tu nu ai făcut decât să stai şi să aştepţi să primeşti. Şi apoi, după ce dragostea mea ţi-ar fi arătat cât de minunată este viaţa şi ţi-ar fi scos la iveală interiorul, mult mai puternic decât oricând, tu nu ai mai fi avut nevoie de mine. Ţi-ai fi dat seama că sunt mult mai multe lucruri de care să te poţi bucura, acum că sufletul ţi-e liber, sau alte lucruri care te interesează mai mult… Şi eu nu ţi-aş mai fi fost de-ajuns. Nu… Să mă fi îndrăgostit de tine acum, ar fi fost o mare greşeală, care m-ar fi rănit enorm cândva…
 –  Nu, greşeala a fost că ai venit până aici degeaba! Pleacă! Nu meriţi dragostea mea, şi dacă acum când aveam nevoie de ea tu nu mi-ai dat-o, nu te vei mai apropia de mine niciodată! Nu eşti cu nimic mai bun decât alţii! Pleacă! ţipă la el prinţesa…
 Tânărul plecă, şi fata rămase în urma sa nu plângând, ci adunând în ea toată furia şi ura pe care le avusese vreodată pentru cineva sau ceva, şi le revărsă către el…
 – Dacă tu nu ai putut să mă iubeşti, altcineva o va face! Şi pe el îl voi iubi mult mai mult decât te-aş fi iubit pe tine! Da… o să regreţi! Interiorul meu e minunat, am atâta dragoste de oferit, dar tu nu ai ştiut să vezi asta… Nu-i nimic, când voi găsi bărbatul potrivit o să ştiu să îi arăt şi să îi ofer, şi până atunci o să mă bucur de viaţă mult mai mult, ca să vezi că nu îmi plâng de milă! Îmi vorbeşti mie despre dragoste, dar tu habar nu ai ce e aia! Şi turnul ăsta… Doamne, cum am putut să fiu atât de proastă? Să stau aici şi să las viaţa să treacă pe lângă mine şi dragonul să omoare atâţia cavaleri? Poate unul din ei ar fi fost potrivit mie, nu e vina lor că nu puteau să-l omoare. Dragonul nu ascultă decât de mine!  Da, aşa voi face! Voi pleca de aici şi voi lupta pentru ceea ce eu sunt şi îmi doresc! Chiar dacă tu nu ai ştiut să apreciezi asta! O să vezi tu cândva cât de prost ai fost! O să vezi cât de mult suflet era în mine… De mine depinde totul! spuse ea şi începu să coboare în goană treptele turnului…
Partea a 7-a. Sentimentele adevărate.
 Suferinţa te ajută să creşti. Dar depinde de tine asta.
 
Ajuns în faţa căsuţei sărăcăcioase de pe malul lacului, tânărul se opri câteva clipe şi privi în jur. Totul strălucea de aceeaşi frumuseţe ca în fiecare zi, totul era atât de încărcat de sentimente, şi aerul ce-l înconjura îi dădea o senzaţie atât de plăcută. Era acasă.
 –  Heeey, te-ai întors!
 –  Da, mi-era aşa dor… dacă mai stăteam o zi departe nu ştiu ce făceam!
 –  Încă o prinţesă în turn?
 –  Da…
 –  Ce plăcuţă?
 –  Cea pentru cei care trăiesc în necunoştinţă de cauză…
 –   Ah, uşor. Şi asta cum a fost? A învăţat să meargă? A reacţionat mai dur decât ultima, sau pur şi simplu n-a mai vrut să audă de tine? Sau poate s-a îndrăgostit de turnul în care stătea?
 –   Nu, a reacţionat foarte bine. Probabil că acum deja a părăsit turnul şi are mult mai multă încredere în ea însăşi, în ceea ce este şi poate să ofere. Și e mult mai conştientă de forţele sale şi că de ea depinde să găsească dragostea, nu de un cavaler care să o găsească şi să o salveze…
-   Da, dar dacă nu te duceai tu, probabil stătea să-şi plângă de milă mult timp, visând la prinţi pe cai albi. Aşa, chiar dacă orgoliul ei a fost rănit pe moment, asta o va face mult să crească şi să se bucure de viaţă, dacă mintea o ajută cât de cât. Dar ce păcat că trebuie să vină cineva din afară ca ele să schimbe ceva…
 –   Da… Să fii sensibil nu presupune să fii naiv…
 –   Ehe, dar ia zi-mi tu, şi asta voia dragostea ta, sau încă îl iubea pe celălalt?
 –   Nu, era de mult timp în turn, cel care o făcuse să urce acolo dispăruse de mult din sufletul ei. Rămăsese doar cu nişte vise pierdute în care nu mai credea şi pentru care nu lupta. Dar… Ce vină am eu că pentru mine dragostea nu e un joc de-a cuceritul, ci un sentiment bazat pe nişte aspecte foarte profunde ale sufletelor noastre? Ce motiv au ca să se îndrăgostească atât de repede, fără să cunoască? Se lasă aşa uşor duse de val, nici nu-i de mirare că ajung să sufere aşa uşor. Dacă ar gândi mai mult înainte, ar face nişte alegeri mai în cunoştinţă de cauză…
 –  Nu degeaba se spune că dragostea e oarbă…
 – Dragostea oarba sau oamenii prosti, nu stiu…  Eh, măcar aşa unele învaţă. Dar ştii… pe mine mă doare de fiecare dată reacţia lor…
-  Ştiu, nu e uşor să simţi răceala şi indiferenţa oamenilor, mai ales când nu încerci decât să le faci un bine şi când ei nici nu înţeleg şi nici nu le pasă să înţeleagă. Dar cine ştie, poate cândva, când va realiza că tu nu i-ai greşit ei cu nimic, că nu ai făcut decât să îi deschizi ochii, poate şi ea îţi va trimite o scrisoare de mulţumire… Mai ţii minte ce spunea prinţesa aceea?
 “Îţi mulţumesc fiindcă alături de tine fiecare durere a fost constructivă, fiecare suferinţă m-a ajutat să înţeleg mai mult, fiecare palmă m-a făcut să devin mai puternică, fiecare şoc mi-a arătat cine sunt şi unde vreau să ajung, fiecare spaimă mi-a dat curaj. Cu tine, fiecare durere mi-a întins o mână pentru a mă ridica din noroi, pentru a fi mai eu decât eram înainte să sufăr. Cu tine, durerea nu m-a distrus, ci m-a făcut să fiu”
-  Da, ea e una din prinţesele care au înţeles cel mai mult, ea a ajuns să aibă un interior atât de frumos, pentru că a putut să simtă asta şi să rămână cu aceste sentimente în suflet , şi nu cu unele rele. Dacă toate ar fi aşa, lumea ar fi mai bună poate. Cu prinţesa aceea chiar am rămas prieten bun fiindcă a putut încă să simtă asta în ceea ce mă priveşte, deşi eu am plecat şi asta a rănit-o atunci…
 – A putut pentru că a înţeles, şi astfel şi-a dat seama cine era cu adevărat şi care era drumul care ar fi făcut-o fericită. Dar era nevoie de un suflet bun în ea ca să poată încă să te considere aşa cum scrisoarea aceea pe bună dreptate spunea…
 – Din păcate însă, nu toate realizează ce s-a întâmplat de fapt, şi atunci rămân cu un gust amar în ceea ce mă priveşte. Mă urăsc, mă ceartă, mă rănesc, sunt dezamăgite sau pur şi simplu nu le pasă. Pentru că mai important era felul în care le-am făcut să se simtă când am plecat decât ceea ce eu eram şi am scos la iveală în interiorul lor.  Dar cel puţin aşa viaţa lor nu mai e goală şi ele nu mai sunt închise într-un turn! Şi astfel, şi şansele să găsească dragostea şi fericirea cresc foarte mult. Dacă eu nu le-am oferit dragostea, altcineva o va face, cineva mult mai potrivit lor, care nu va mai avea de luptat cu niciun dragon. Pentru că ele ştiu mult mai bine acum ce îşi doresc şi asta ar trebui să fie de ajuns ca să ţină la distanţă cavalerii nepotriviţi. Şi în cazul ăsta, suferinţa pe care eu o simt urcând spre turn şi ascultând cuvintele lor dure merită, deşi mă atinge adânc şi dureros de fiecare dată, pentru că pun suflet în ceea ce fac… altfel nu aş reuşi nimic…
 –  Off, ştiu, dar oricum…. asta nu e suferinţă. Îţi dai seama ce mult te-ar fi durut dacă ai fi aşteptat dragostea de la vreuna din fetele astea atunci când ai intrat în turnul lor? Pentru că ele nu erau pregătite să o ofere decât într-un mod superficial, care să acopere lipsa dureroasă a acesteia, şi nu ar fi putut să o facă la capacitate maximă, profund, pentru că interiorul lor fusese distrus de turn.
- Da, așa e…
 – Şi atunci tu doar ai fi suferit alături de ele, ajutându-le să crească, învăţându-le, pentru că ele uitaseră de mult ce e viaţa sau dragostea… Oricum, să contribui la fericirea unui om merită întotdeauna. Chiar dacă uneori preţul e foarte mare şi chiar dacă uneori doar noi şi Dumnezeu ştim că am făcut asta. Mândria nu îi lasă pe oameni să aprecieze anumite lucruri uneori. Să nu le ceri niciodată asta, te vor lovi mult mai tare. Dar la fel de bine ştiu că tu ai face-o oricât te-ar răni şi te-ar dispreţui. Pentru că ai un suflet bun, şi fericirea lor e recompensa ta…
 Lăsară uşa casei deschisă şi ieşiră afară, simţind adierea vântului peste florile de maci, simţind briza rece venind dinspre lac şi cerul încărcat de bunătate…
 –  Ştii, prinţesele astea ar vrea să le iubesc, pentru că realizează că dacă am ajuns în turnul lor, asta spune multe despre mine, dar… ce spune asta despre ele? Ce motiv aş avea să le iubesc? Ceea ce ele îşi doresc e o dragoste care să le salveze, să le facă să se simtă bine din cât mai multe puncte de vedere, fluturaşi care să le facă viaţa mai frumoasă, să le scape de suferinţă, de deşertăciune. Dar oare se întreabă vreuna ce îşi doreşte el şi ce trebuie să facă ele pentru asta? Poate el nu îşi doreşte aceleaşi lucruri ca şi ea, pentru că el nu a trăit închis într-un turn şi poate ea nu îi poate oferi ce are el nevoie. Lumea ar trebui să se întrebe întâi ce are de oferit, şi apoi ce îşi doreşte să primească… Pentru că dacă ceri mai mult decât poţi oferi…
 –  Păi da, în turnul în care stăteau doar un prinţ din alt turn s-ar fi potrivit. Dar aşa cum un prinţ dintr-un alt turn nu ar fi fost atractiv pentru ele… În plus, cavalerii care încercau să le salveze nu erau mânaţi de sentimente profunde, ci de unele superficiale, de dorinţă. Şi dorinţa… nu e de ajuns! Cândva probabil le-ar fi părăsit, fără milă, fără regrete, fără explicaţii… pentru că ele nu erau ceea ce-şi doreau. Şi atunci ele s-ar fi întors în turn, încă o dată, distruse… Sau poate ar fi fost invers… ele şi-ar fi dat seama că nu de un cavaler au nevoie…
 –  Da, de aceea e mai bine să ieşi întâi din turn şi să îţi dai seama exact ce ai nevoie. Pentru că de multe ori, după ce suferi în mod inutil pentru cineva, realizezi că de fapt el oricum nu era potrivit pentru tine. Sau poate drumul pe care el mergea nu te-ar fi făcut fericită, şi nu ai fi putut să mergi cu el. E nevoie de un drum comun şi asta ar trebui stabilit dinainte…
 –   Şi ieşind din turn în modul ăsta, care de multe ori e singurul, pentru că ele nu ar face nimic în acest sens şi dragostei nu îi e aşa uşor să ajungă acolo, îşi vor da seama mult mai bine cine sunt, ce îşi doresc şi de ce sunt în stare. Aşa ar trebui, dacă mintea le ajută cât de cât. Altfel, n-au decât să rămână cu ura, dezamăgirea şi neîmpăcarea, şi să contribuie în continuare la nivelul crescut de răutate din lume…
 –  Eu voi fi mulţumit că am făcut mai mult decât “lasă, într-o zi vei găsi pe cineva mai bun”, eu le-am împins să acţioneze spre binele lor şi al altora, oricât m-ar judeca pentru asta. Oare e mai rău ce am făcut eu decât ce au făcut cei din cauza cărora au ajuns în turn, cei care le-au lăsat acolo să sufere? Sau decât indiferenţa celor care trec pe lângă turnul lor?
 –  Nu, pentru că tu nu le-ai promis nimic, nu le-ai minţit, nu le-ai greşit, nu le-ai dat speranţe false şi ai fost acelaşi mereu, nu te-ai schimbat peste noapte. Nu ai făcut decât să le tulburi într-un mod constructiv liniştea aceea care le durea. Tot ce tu ai făcut a fost în scop constructiv, care le va ajuta mult. Spre deosebire de cei care le-au lăsat în turn, care nu pot fi consideraţi oameni, pentru că nu le-a păsat că cineva care îi iubeşte suferă… Indiferenţa e poate cel mai urât sentiment. Oricum, cele care într-adevăr aveau sufletul bun şi plin de dragoste vor ajunge să-ţi mulţumească pentru asta.  Şi uneori, furia e mai bună decât starea aceea comodă în care mulţi rămân prinşi din cauza suferinţei… o stare care îi consumă şi nu îi mai lasă să iasă. Şi cu ce drept ar merita dragostea ta, când în lipsa ei sufletul lor scoate la iveală numai răutate, răceală şi reproşuri care nu au scop constructiv?
 –  Aşa e… Hey, dar destul despre prinţese… tu ai ajutat vreun prinţ în timpul ăsta?
 –  Da, am încercat… Săracul, mi-era milă de el. Ajunsese acolo după ce ea şi-a dat seama că are nevoie de altceva, şi atunci l-a lăsat pe el într-un mod foarte dur, fără să-i explice, fără căldură, fără bunătate, fără să-l ajute să crească…  A râs de el şi l-a lovit cu indiferenţa şi răceala ei, pentru că nu îi mai păsa decât de ea. Şi astfel el îşi pierduse şi speranţa şi încrederea în sine şi dorinţele şi visele…
 –  Înseamnă că era urcat de puţin timp în turn. E mai greu de intervenit atunci, atunci doar cel care l-a dus în acea stare îl poate ajuta. Dar în general, dacă lor le e bine, atunci nu le mai pasă ce lasă în urmă. Şi ne mirăm de ce e o lume atât de rea?
 –  Da… Dar e minunat că dacă reuşeşti să intri în turnul lor, înţelegându-i, lucru pe care nu mulţi reuşesc să îl facă, atunci câteva vorbe de încurajare pot face minuni. Mai ales dacă te pricepi la oameni… Dar vorbe precum “eraţi diferiţi, nu era bună pentru tine” nu vor ajuta niciodată.  Oricum, pentru mine a fost mai uşor turnul ăsta, pentru că el încă o iubea pe ea şi atunci am scăpat fără să îi mai explic de ce nu îl iubesc, pentru că el nu aştepta dragostea de la mine…
 –  Nu îl iubeai pentru că acolo în turn, sufletul nu trăieşte decât sub forma unor posibilităţi a ceva ce ar putea deveni… dar încă nu este! Şi posibilităţi sunt multe. Daca l-ai fi întâlnit în afara turnului şi ar fi fost foarte bine format în interior, atunci altfel poate ar fi stat lucrurile… ai fi putut avea motive serioase să îl iubeşti!
 –  Da, atunci poate m-aş fi îndrăgostit de el… şi te-aş fi părăsit pe tine, care eşti sufletul meu şi pe care te iubesc mai mult decât pe mine însămi, să mă duc cu el…
 –   Da, da, şi eu m-aş fi întors la prinţesa asta din turn şi i-aş fi cerut iertare că nu am putut să o iubesc pentru ceea ce era, chiar dacă ceea ce era era doar o mică parte din ceea ce putea să devină şi va deveni. Şi te-aş părăsi pe tine, care prin tot ceea ce eşti, faci, spui, simţi, arăţi, eşti acelaşi suflet minunat şi bun pe care îl iubesc enorm… off, mi-a fost aşa dor de tine… te iubesc aşa mult…
 –  Puiuţul meu, strânge-mă în braţe şi nu îmi mai da drumul…
 –  Nu-ţi dau drumul puiuţ scump, pentru că tu eşti eu atât de mult… Asta înseamnă pentru mine suflete pereche, nu două suflete incomplete care să completeze lipsurile celuilalt. Numai cât am vorbit acum şi a fost incredibil ce mult ne-am completat unul pe celălalt… nu prin diferenţe, ci prin asemănări!
 –  Diferenţele dintre doi îndrăgostiţi sunt ca nişte crăpături într-un baraj…  Ştii puiuţ, când m-ai scos pe mine din turn, nu eram pregătită să iubesc, nu eram formată în interior într-un mod sigur, solid. Ai făcut bine că nu te-ai îndrăgostit de mine atunci, ar fi fost o greşeală şi probabil te-aş fi rănit enorm.
 –  Eh, niţel tot ai făcut-o, nu uita că şi tu ai reacţionat impulsiv prima oară…
 –  Ştiu, ştiu, dar mi-a părut rău pe urmă când am înţeles. Ştii, cel mai bun lucru pe care l-am făcut datorită ţie atunci a fost că după ce am coborât din turn, am luptat NU pentru dragoste, pentru că am înţeles că nu sunt în măsură să o am în acel moment, ci pentru mine! Am luptat să mă construiesc pe mine astfel încât să fiu cât mai mult din ceea ce pot să fiu în interior… Fără limite, fără regrete, fără frica de a fi, de a simţi, de a spune ce simt…  Şi înţelegând, învăţând, crescând, am ajuns să apreciez foarte mult ceea ce tu erai şi ai făcut pentru mine. Dar nu m-am lăsat dusă de val, pentru că tu oricum nu mai erai, ci am continuat să mă construiesc pe mine. Să caut în sufletul meu, să văd care sunt eu în mine şi care sunt alţii, ce îmi doresc eu cu adevărat şi ce e influenţat de ceea ce deja am sau am avut…
 – Diferenţa faţă de alte prinţese puiuţ a fost nu doar că tu mi-ai mulţumit şi ţi-a părut rău pentru felul în care ai reacţionat – lucru minunat de altfel, nu mulţi au puterea să le pară rău. Dar în plus, cea mai mare diferenţă, cea mai mare minune…  a fost că drumul şi sufletul care pe tine te reprezentau cel mai bine şi pe care tu le-ai stabilit în mod clar pentru tine, erau aceleaşi cu ale mele…
 –  Da, eu nu am făcut greşeala de a încerca să devin ceea ce tu ai fi vrut, ca să am dragostea ta, ci am luptat să devin ceea ce eu voiam să fiu. Întâmplarea a făcut ca sufletul meu, dorinţele, drumurile, să coincidă cu ale tale! Sigur, m-a influenţat să realizez câtă profunzime şi bunătate există în drumul tău, dar asta sigur exista şi în mine în aceeaşi măsură. Și atunci am devenit Eu. Şi aş fi fost aceeaşi eu chiar dacă pe tine nu te-aş mai fi întâlnit niciodată…
 – Dar pentru că ne-am întâlnit, şi pentru că tu pur şi simplu erai EA, te-am iubit…
 –  Şi pentru că tu erai EL, şi eu te-am iubit enorm…
 –  Şi pentru că suntem noi, după atâta timp, încă ne iubim enorm… Nicio luptă pentru a avea dragostea, doar o luptă pentru a fi noi… Dragostea vine de la sine, pentru că e un sentiment…
 –  Ca să ai dragostea nu trebuie neapărat să lupţi pentru ea, ci să fii pentru ea în acelaşi fel în care şi celălalt este… Dar nu-i de mirare că pentru cei mai mulţi, dragostea eternă durează doar 3 luni. Pentru că ei nu ţin cont de ceea ce sunt atunci când simt, pur şi simplu… simt. Uneori nici asta destul de mult.
 –  Dar ştii ce e ciudat? Noi încercăm să ajutăm oamenii să-şi dea seama de ce suferă şi să le arătăm că ar putea să le fie mai bine dacă ar lupta pentru asta…
 –  Şi chiar dacă de multe ori ei ne rănesc, de multe ori merită din plin…
 –  Da, şi mă gândeam… dragostea cuiva, deşi poate ajuta foarte mulţi oameni când există această dorinţă, poate face cu adevărat fericiţi numai doi…
 – Doi? Cum doi, şi copiii?
 –  Ei, ştii ce vreau să spun…  Te iubesc… E incredibil cât de bine e să ai un interior stabil pe care să îl ştii şi de care să fii mulţumit!
 –  Şi e şi mai incredibil când interiorul tău găseşte un alt interior la fel…
 Cerul îşi desfăşura în continuare spectacolul norilor, pe care cei doi îl admirau cu inimile atât de pline de fiecare dată. Întinşi pe iarbă, unul lângă altul, unul în altul, ţinându-se strâns de mână, aveau puterea de a schimba tot ce-i înconjura după placul lor. Un munte acum, o mare acum, o pădure, un lac, un câmp, o cameră, un restaurant, un parc sau o maşină, tot ceea ce o lume exterioară lor ar fi putut să ofere, se găsea deja în ei doi. Nu… nu lumea aceea venea la ei… ci sufletele lor erau cele care călătoreau. Ca şi când o maşină a timpului îi plimba prin toate locurile unde fuseseră sau ar fi vrut să meargă, sufletele lor nu aveau nevoie de nimic fizic pentru a se bucura din plin de ceea ce simţeau. Momentele astea erau mult peste trăirile pe care oamenii le aveau în general, dar pentru ei… erau ceva atât de simplu de obţinut. Pentru că ei ERAU şi IUBEAU cu adevărat!
 –  Pui, am uitat să-ti dau asta… îi întinse băiatul zâmbind o floricică mov, mai gingaşă şi mai frumoasă decât orice floare în acel moment.
 –  Ahh, pui, e aşa dulce… de unde o ai? Se bucură fata mirosind-o şi luându-l în braţe.
 –  Erau multe, crescute în faţa uşii prinţesei…
 –  Ce frumosss… te iubesc mult, mult de tot…  AAAhhh, puiuţ, şi eu am uitat ceva! Diseară o să vină cineva la noi la masa! Un prieten vechi, care vrea să ne mulţumească…
 –  Un prieten vechi? Cine? Cineva din vreun turn?
 –  Nu era chiar turn, dar pe aproape! Oricum, cineva care a învăţat multe după ce ai trecut prin raiul lui…

De vorbă cu ea

- Cum te simţi astăzi?
-Bine. Sunt bine.
-Dacă doream să fiu minţit, acceptam. Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
-Nesigură. Simt că aş dori să intervină în viaţa mea ceva intens, ceva de care să mă leg strâns. Şi, mă tot amăgesc că sunt bine, zâmbesc dar apoi îmi amintesc că e doar o prefăcătorie şi…sunt tristă din nou. Dar asta nu înseamnă că nu-s fericită. Înseamnă că vreau mai mult.
Îşi muta corpul de pe un picior pe altul. Mă privea cu suspiciune şi se gândea dacă să mi se deschidă sau nu. Dacă să-şi expună sufletul, sau dacă să răspundă întrebărilor mele cât se poate de banal. I-am spus că o consider o femeie puternică. Mi-a răspuns că ”a trebuit să parcurg un drum ca să ajung aici. Şi totuşi, adânc acolo ştiu că sunt fragilă. Mă privea fix cu ochii ei albastri-verzui şi se juca cu părul ei lung şi şaten. Aştepta o altă întrebare. Nu ştiu ce aş fi putut să o întreb. Simţeam din partea ei un fel de forţă care mă îndepărta şi totuşi mă îndemna să vreau să o cunosc mai mult. Simţeam că a încerca să-i intru acolo, în suflet, ar însemna să mă arunc de pe un bloc înalt, ştiind că voi sfârşi strivită de pământ. Dar nu mă puteam opri.
- Ce-ţi doreşti cel mai mult de la viaţă?
-Să mă regăsesc. Să fiu doar eu, să ştiu mereu cine sunt şi să nu joc jocuri ipocrite. Asta e important pentru mine. Şi…mai vreau să reuşesc să găsesc un echilibru.
-Un echilibru între ce?
Şi-a umezit buzele, s-a uitat în jos şi a şoptit uşor: ”între mine şi ceilalţi. Între sentimente.”
– Ce crezi că aşteaptă oamenii de la tine?
-Totul sau nimic. De ce nu mă întrebi ce aştept eu de la ei?
-Îţi este frică?
-Foarte! Dar, nu las asta să se vadă. Dacă ar şti oamenii cât de frică îmi este, nu ar mai sta pe gânduri şi m-ar ataca. Mi-e frică de ce-aş putea să devin. Insist, e foarte important pentru mine să ştiu cine sunt. Să fiu eu.
-Şi cine e acel ”eu”?
-Ha! Asta, asta…nu voi putea să-ţi răspund. E acolo, undeva. E aici. Uneori simt că face parte din mine, alteori nu. Dar ştiu că trebuie să rămână mereu în preajma mea.
-Visezi?
-Cu ochii deschişi şi cu ochii închişi. Numai că atunci când visez, tot timpul menţin contactul cu realitatea. Nu mă pot abandona. Niciodată.
-Ai pe cineva apropiat alături de tine?
Mi-a zâmbit, m-a bătut peste umăr şi a plecat. În urma ei a închis uşa. Uşa de la cameră şi uşa sufletului.

Ai obosit să te prefaci?

Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?
Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…

Teatru Gratis.

Noi, oamenii, avem scenele noastre proprii, unde avem pretenţia să fim actorii principali. Şi suntem. Reuşim. Uneori. Uităm că orice spectacol se plăteşte scump la sfârşit. De fapt, zilnic oferim spectacole gratis celor din jurul nostru. Societatea ne învaţă să ne mascăm sentimentele, ne învaţă cum să părem mai puternici, mai încrezători şi mai originali. A fi sincer şi direct, a spune adevărul şi a îndrăzni să-ţi mărturiseşti sentimentele înseamnă slăbiciune. Aşa se spune. Şi uite aşa, clipă de clipă ne uităm în jurul nostru cu suspiciune şi suntem tot timpul pe poziţie de atac.
Câteodată, stau şi analizez. Observ oameni care în intimitatea lor, când cred că nu-i observă nimeni, sunt bădărani şi răutăcioşi şi imediat ce ies la ”lumina zilei” şi dau ochii cu lumea, devin mieroşi şi învelţi în zahăr. Mă doare inima. Am ajuns o naţiune care nu mai e demnă de încredere. Nu mai credem nici măcar în noi înşine. Dimineaţă de dimineaţă dăm cortina la o parte, ne punem masca şi hainele de scenă şi ieşim în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol pe cinste, dar alteori oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Oricum ar fi, noi, oamenii, jucăm teatru gratis pentru ceilalţi. Păcat că într-un final plătim scump fiecare scenă jucată.

O iubire trecatoare

Unde erai cand totul s-a oprit? Cand totul s-a scufundat intr-o alta lume si s-a evaporat spre Rai? Oare era asa perfect totul si a trebuit sa mi-o furi? Sa ma lasi aici singur intr-un coltisor de pe Pamant, cu toti acesti pamanteni insuportabili, incompetenti, indiferenti?! Tuturor nu le pasa de faptele lor, nu le pasa ca maine va veni aici Heperyon si ca ne va lua lumina de pe Pamant. Ei imi fac visul meu sa pasa inutil, ei ma fac sa imi fie sila si frica de Terra. Te rog, vin-o aici si ia-ma acolo unde imi e locul, acolo unde exista frica pentru ziua de maine, unde toti sunt constienti de rasponsablitatea lor. Nu e locul potrivit pentru mine, aici, intre muritori, numai vreau sa le ascult si lor visele, sa le vad destinele ruinate, sa fiu prostit pe zi ce trece. Nimeni numai apreciazaarta, toate sunt pe interes. Nimic real, totul e condus de vis ce nu are nici o sansa sa devina realitate. Drumuri gresite, sau abordate gresit ce ajung sa faca catastrofe. Toti rad cand se
uita la o comedie, dar de ce nu toti plang cand se uita in jurul lor?! Si daca tot vorbesti despre “iubire”, fa-o cum trebuie! Si nu uita esecuri, nu uita adevaruri care dor, nu uita ca iubirea nu exista.. E doar un sentiment cerut de minte si de corp, ceva ce a ajuns sa ne conduca.. Sa facem mari greseli din cauza acestui lucru inexistent, sa distrugem copilarii.. Dar de fiecare cand astept cat mai mult acea zi, in acele moment abea astept sa se termine mai repede. Visele mele se transforma intr-o realitate oribila, guvernata de mizeria muritorilor. De o parte e un vis pictat in roz, ar pe de alta parte e un cosmar oribil mazgalit cu un gotic negru. O ironie ce ma face din ce in ce mai isteric, ce ma umple cu nebunie.  De ce ai plecat?.. De ce inca mai hoinaresti prin mintea mea care este din nou gata sa-ti mai dea o noua sansa.. Desi stiu ca ar trebui sa pretuiesc doar ce a fost, eu as fi vrut si “va fi”.. Nu ai stiut sa-mi daruiesti speranta de viitor, doar mi-ai luat-o
si pe cea a trecutului. Numai pot zambi cand te vad, numai simt cum vantul se strecoara prin parul meu.. Din cate am inteles sti sa faci multe pentru ceea ce vrei, sti sa ma convingi sa mai iti mii de sanse. Ai stiut mereu sa ma trezesti la realitate, desi asta doare, sa ma inveti cum e sa lupti cu adevarat pentru ceea ce vrei. Poate ca pe tine nu te-am vrut atat de mult.. Poate ca varsta face prea mari diferente, dar mereu zic ca m-am saturat si niciodata nu fac nimic insemnat ca sa schimb asta. Dar acum spun ca numai suport, vreau sa arat cat de mult m-am maturizat.. Chestia asta de cand a intrat in viata mea imi da aceleasi rezulatate si multa suferinta. Numai lacrimi aiurea, numai zboruri neinsemnate de pasari calatoare ce ratacesc vazduhul spre aievea.. Un vis ce se pierde in spuma amara a oceanului. Un aceleasi cosmar umilitor prin care trec zi de zi, noapte de noapte.. Totul ma urmareste si in somn, totul imi tulbura gandurile, opiniile, viitorul..
În timpul anului natura se schimbă de la un anotimp la altul. De fiecare dată se îmbracă în alte veşminte şi alte miresme, precum o prinţesă pretenţioasă.  Cea mai spectaculoasă schimbare este cea dintre vară şi toamnă.
Percepem fiecare nuanţă, fiecare foşnet a zonelor de relief.  La munte, aerul se răcoreşte sub cerul înnorat, plin de vise. Stâncile poartă tot culoarea veşnică a coniferelor iar vietăţile iau exemplul veveriţelor şi îşi adună provizii pentru îndelungata iarnă ce vine.
Cu o treaptă mai jos se văd pădurile pline de culorile schimbării: cărămizii, roşiatice  şi aurii. Pe jos se aşterne un covor moale, foşnitor. Soarele, tremurând, încearcă să mai încălzească pământul în ultima zi a anotimpului dedicat acestuia. La câmpie, cerul îmbălsămat de razele solare, stă încă mândru.
Toamna, rodul este bogat. Câmpurile forfotesc de oameni care îşi adună recolta. În oraşe, străzile sunt presărate cu mii  şi mii de frunze arămii, ruginii, vinete care se desprind din arborii uscaţi legănându-se.
Toamna îşi joacă rolul, desăvârşit  în fiecare colţ al pământului. Ea este regina care decorează pământul şi lasă loc de promisiuni.

Memorandumul din 1892

Memorandumul a reprezentat o petiţie semnată de liderii românilor din Transilvania şi adresată în 1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Acesta prezenta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care se număra recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale.
Totodată, memorandumul se dorea a fi un semn de protest faţă politica de maghiarizare practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867.

A fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi Pronunciamentul de la Blaj din mai 1868.
Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană.

Elaborarea petiţiei. Respingerea delegaţiei

Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene. Memorandumul a fost redactat de Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini.
Petiţia a fost aprobată la 25 martie 1892 şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, apoi l-a trimis autorităţilor maghiare. Acest fapt a nemulţumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu. Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia de a fi returnat lui Ioan Raţiu. Motivaţia invocată a fost că Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socoteşte îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.

Conţinutul memorandumul. Condamnarea dualismului

Memorandumul face o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc.), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contestă şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania. De asemenea, este combătută declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar a avut puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare. Autorii Memorandumului subliniază faptul că ei nu şi-au propus schimbarea regimului politic, ci doar îmbunătăţirea situaţiei românilor, prin desfiinţarea dualismului austro-ungar şi revenirea la autonomia Transilvaniei.
Textul Memorandumului era acesta:

MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI UNGARIA către

Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Silesiei, Superioare şi Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului şi Tirolului etc. etc. etc. MAJESTATEA VOASTRĂ IMPERIALĂ ŞI REGALĂ APOSTOLICĂ! PREA GRAŢIOASE DOAMNE, Reprezentanţii Românilor din ţările Coroanei Ungare a Majestăţii Voastre, întrunindu-se în zilele de 20 şi 21 ianuarie 1892 în conferinţă la Sibiu au constatat că Românii sunt nemulţumiţi cu situaţia politică creiată de sistemul de guvernământ inaugurat în anii 1866-1868 şi cu întreaga desvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, nu mai au, după tristele experienţe, pe care le-au făcut, nici o încredere în dieta dela Budapesta şi în guvernul maghiar, şi după lungi şi mature cumpăniri, au căzut cu toţii de acord, că e o chestiune de prudenţă patriotică, ca Românii să nu mai facă încercarea de a se folosi de dreptul lor de a alege deputaţi, ci să se considere ca nefiind reprezentaţi în dieta ţării lor. Din însărcinarea acelei conferinţe, în care au fost reprezentaţi toţi Românii din Cisleithania, ne prezentăm cu omagială supunere la treptele gloriosului Tron al Maiestăţii Voastre, ca să atragem părinteasca luare aminte a Majestăţii Voastre asupra primejdiilor ce rezultă pentru Patria comună din actuala politică de stat şi să aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre faptele în urma cărora Românii, cei mai credincioşi şi mai răbdători dintre cetăţenii Monarchiei, s-au văzut siliţi a renunţa, deocamdată, la exercitarea celor mai mari dintre drepturile, pe cari le au din îndurarea Maiestăţii Voastre, drept răsplată pentru jertfele de avere şi de sânge, pe cari le-au adus întru gloria Casei Domnitoare şi pentru Monarchie. În anii 1866-1868, dorind o mai fericită convieţuire a popoarelor adunate sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, V-aţi îndurat preagraţios a consimţi ca guvernarea Monarchiei să fie aşezată pe bazele Dualismului. Românii au întâmpinat cu îngrijorare această reformă radicală a sistemului de guvernare, deoarece pregătirile făcute pentru această nouă organizare, indicau înclinarea spre o politică internă greşită şi primejdioasă. Greşită şi primejdioasă, zicem, fiindcă în viaţa de stat e greşală primejdioasă orice încercare spre o desvoltare retrogresivă, făcută prin răpirea drepturilor câştigate. În desvoltarea istorică a vieţii statului nostru s-au cimentat în scurgerea secolelor drepturile deosebitelor popoare ce constituiesc Monarchia, iar desrobirea făcută după tristele evenimente dela 1848 aducea cu sine în mod firesc nu numai asigurarea acestor drepturi din partea statului ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, conform cuvintelor dreptăţii şi egalităţii. Şi era de prevăzut, că sub noul sistem de guvernare, exercitarea drepturilor câştigate ar fi aproape imposibilă. Românii, popor iubitor de ordine, şi plin de încredere în părinteasca priveghere a Majestăţii Voastre, au primit cu supunere noua stare de lucruri. Prea curând însă au trebuit să se încredinţeze că, în cercurile conducătoare, pretutindenea e încurajară tendinţa de a face, printr-o falsă aplicare a formelor constituţionale, iluzorii drepturile sancţionate de Majestatea Voastră din plină putere Monarchică. În ciuda solemnelor promisiuni de a satisface toate naţionalităţile, prin respectarea drepturilor odată câştigate, deodată cu noul sistem de guvernare s-a inaugurat în Regatul Ungar şi dominaţiunea de rasă, egemonia naţională artificială. Străduinţele pentru asigurarea acestei egemonii naţionale au predominat întreaga noastră viaţă constituţională în timpul ultimilor 25 de ani. Această politică de stat e diametral opusă cu desvoltarea vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, în contrazicere cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului Român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiunilor constituţionale ale statelor moderne. Istoria ne e martoră, că în viaţa milenară a statului nostru şi în desvoltarea lui istorică relaţiunile de popor cuceritor şi cucerit, ca principiu de drept public, n-au existat niciodată, n-a existat deci nici dominaţiune politică naţională. Toate frecuşurile, cari au eşit la iveală în viaţa socială şi în relaţiunile vieţii legislative a statului, se reduc la acţiunea pornită pe la anii 1790-1791 şi la reacţiunea provocată de acea acţiune. Ea se prezintă ca o fază a luptei pentru existenţa şi asigurarea naţională la popoarele ce compun acest regat. Poporul Român, atunci, ca în totdeauna, în baza dreptului său istoric milenar şi în virtutea importanţei ce i se cuvine, din punctul de vedere al numărul fiilor săi, al poziţiunii sale etnice şi geografice, precum şi a calităţilor sale, a nizuit spre validitarea drepturilor sale naţionale. Paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790 şi 1791, atitudinea din 1848, precum şi toate insistările de până la inaugurarea sistemului actual, sunt totatâtea dovezi, că a stăruit asupra acestor drepturi şi că în toate manifestările aspiraţiunilor lui a dominat ca idee fundamentală şi ca ţintă de realizare validitarea individualităţii sale naţionale ca factor de stat. Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, "Pragmatica Sancţiune" asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri la 1848 şi după desvoltarea făcută în anii 1863-1865 în dreptul public, avea în acest act preţios, suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie. Contrar prevederilor politice dominante într-un şir de secole, autonomia a fost, prin uniune, nimicită, într-o formă nejustă, contrară dreptului public şi drepturilor elementelor libere, cari constituesc Transilvania şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la desvoltarea ei specifică, cari toate reclamă cu insistenţă această autonomie. Prin acest act, poporul român se simte vătămat în drepturile sale istorice şi naţionale, pentrucă: a) Uniunea s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnătatea lor în această ţară - s-a enunţat prin o dietă, care ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din anii 1790-1791 şi a legilor din anul 1848, adecă a legilor din timpul întunecosului feudalism, relativ la care însuşi Majestatea Voastră, V-aţi îndurat a accentua în discursul de Tron dela 15 Iunie 1863 următoarele: "Acea parte a Constituţiunii avitice a marelui Principat Transilvania, care priveşte compunerea Dietei, s-a schimbat în urma ştergerii stării excepţionale a nobilimei, a robotelor şi a prestaţiilor urbariale şi în urma stabilirii egalităţii de datorii şi de drepturi civile pentru toate clasele locuitorilor ţării, atât de esenţial, încât o Dietă convocată pe baza Art. XI. al Legii din anul 1790-91, prin care ar fi exclusă cea mai mare parte a poporului dela exercitarea drepturilor civice politice în contra adevăratelor interese ale ţării, nici nu ar putea să fie privită ca o adevărată reprezentaţiune a poporaţiunii întregi din toată ţara, fără deosebire de stare, de naştere, de naţionalitate şi de religiune, care posedă autoritatea morală neapărat trebuincioasă, pentruca atât treburile din lăuntru ale Transilvaniei să le rezolve spre mulţumirea tuturor naţiunilor conlocuitoare în ea, cât şi în privinţa relaţiunilor de drept public ale aceleia către întreaga Monarchie să aducă la îndeplinire intenţiile noastre de părinte al ţării de repeţite ori respicata. Iar, "Fiindcă uniunea Transilvaniei cu Ungaria, conclusă în anul 1848, nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină putere legală şi de fapt îndată s-a desfăcut, am lăsat neatinse decisiunile Noastre dela 20 Octombrie 1860 şi am ordonat numai restaurarea reprezentaţiunii regnicolare a Transilvaniei." b) Vătămat se simte, de altă parte poporul român prin această uniune, pentrucă prin acel act s-a lucrat la efectuirea unei fuziuni fără considerare a legilor ce garantează autonomia acestei ţări. Uniunea şi inaugurarea ei prin Art. 43 al legii din 1868 sunt desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, cari asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate atât din punct de vedere legislativ şi juridic cât şi din cel politic. Ajungând, prin sistemul dualist şi prin uniune puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, a urmărit numai asigurarea egemoniei sale şi unificarea naţională maghiară, şi toate legile create de atunci, cât şi executarea lor, adeveresc mersul spre povârniş. Drept ilustrare a acestui trist adevăr ne luăm voe a aprecia în linii generale, câteva din aceste legi, ca: Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare. În continuare memoriul demonstrează toate nedreptăţile ce s-au făcut românilor prin legile indicate, cum şi-au bătut joc de elementul românesc, atât pe teren politic, economic, cultural, cât şi naţional. Prin descrierea Legii electorale memorandul demonstrează cum s-au răpit drepturile cetăţeneşti şi politice ale românilor. 90 la sută din alegătorii români au fost excluşi dela dreptul de vot, pentru a putea fi majoraţi de ungurii în minoritate etnică. Cu privire la prigoana bisericei şi şcolii româneşti - dupăce face o amănunţită descriere a actelor de guvernământ, cari stingheresc aceste instituţii - declară: "Majestatea Voastră! Românii şi-au păstrat naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor păstra şi în lupta cu actualul sistem de guvernământ. Lupta îi opreşte însă în desvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune şi-i înstreinează din ce în ce mai mult de concetăţenii lor maghiari, cari, seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile, au pierdut simţul comunităţii de interese, care leagă pe popoarele adunate sub ocrotirea Majestăţii Voastre şi risipesc puterile statului în opintiri zadarnice pentru anularea a tot ce nu e maghiar în statul ungar. Din datorie cetăţenească protestăm împotriva acestor opintiri, având conştiinţa că această datorie ne-am făcut-o în toate împrejurările şi nu ni se poate imputa că am încurajat guvernul să meargă spre prăpastia spre care se apropie, că nu i-am atras atenţia la timp asupra acestui mare pericol." Privitor la Legea de presă constată: că "în timp ce nici un ziar maghiar nu a fost sancţionat pentru ura de rasă ce o provoacă încontin, pentru combaterea bunei înţelegeri şi aţâţarea la ură între popoarele conlocuitoare din Monarchie, ziarele româneşti ca "Federaţiunea", "Albina", "Observatorul", "Gazeta Transilvaniei", "Tribuna" şi "Rumenische Revue" au fost condamnate de Tribunale şi curţile cu juraţii pentrucă au desaprobat procedurile ilegale şi au combătut aţâţarea la ură a ziarelor maghiare. Ba a fost condamnat şi un deputat român pentrucă a făcut o circulară către alegătorii lui. Într-un singur an au fost înscenate şapte procese de presă ziarelor româneşti, pentrucă au atras atenţiunea celor în drept asupra gravei situaţii în care ajunge ţara prin permanenta aţâţare la ură contra românilor. Nu a fost cruţat nici Generalul deputat Traian Doda, fiind condamnat la doi ani închisoare şi o mie de galbeni amendă pentru un manifest electoral. Un procuror "regal" a declarat cu prilejul unui proces de presă că devotamentul faţă de împărat nu este patriotism şi a insultat decoraţiunea oferită de Maiestatea Voastră grănicerilor dela Năsăud, spunând că faptele pentru cari au primit această decoraţiune sunt o pată ruşinoasă, care nu se va şterge în veci de pe obrazul poporului valach." În "Politica Agrară" memorandul descrie cum au fost jefuiţi românii de către magnaţi de pământurile lor, apoi continuă: "Majestatea Voastră! în cele două decenii, dela 1849 până la 1866 Românii au câştigat, în tocmai ca celelalte popoare asuprite ale Monarchiei, o serie de drepturi şi de garantii pentru desvoltarea lor naţională. Deşi în tratatele dualiste s-a stabilit respectarea acestor drepturi şi garantarea lor prin constituţie, totuşi experienţa a produs în inima românilor convingerea, că elementele ridicate prin falşa aplicare a Constituţiei, în fruntea statului, nu respectă drepturile acordate de majestatea Voastră, ci din ambiţie naţională legiferează răpirea drepturilor acestora. Călcarea angajamentelor, ascunderea adevărului asupra relaţiunilor interne, reaua credinţă în compunerea legilor şi aplicarea lor, proclamarea arbitrarului şi violului ca axiomă de stat, a devenit principiu de stat în Ungaria şi legile făcute dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea compusă din elemente muncitoare şi credincioase monarchiei." În concluzie Memorandul subliniază: "Ori cât de indispensabilă trebue să pară pentru fiecare patriot o schimbare salutară, totuşi românii în conferinţa lor, faţă cu turnura ce o iau evenimentele, se simt constrânşi a face o dureroasă mărturisire, că şi-au pierdut încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul lor. Românii cred că asanarea marelui rău arătat nu-o poate aştepta decât dela intervenţia celuilalt factor suprem: Coroana, care reprezentând cele mai înalte interese de stat are menirea de a se intercala între cetăţeni, atunci când statul ajunge într-o stare în care organismul său este ameninţat să se destrame. Pătrunşi de dorul păcii, pe care de mult nu o mai avem, îngrijoraţi de soarta patriei şi plini de încredere în înţelepciunea şi părintrasca solicitudine a Majestăţii Voastre, Românii se mângăe cu speranţa, că şi de data aceasta, ca de atâtea ori, se va adeveri tradiţionala lor credinţă că vindecarea relelor şi împăciuirea inimilor numai dela Tron poate veni în cele din urmă, căci inimile sunt ale Monarchului şi ele sunt plenitudinea puterii. Ai Maiestăţii Voastre cei mai credincioşi supuşi: Comitetul Adunării generale a reprezentanţilor alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria ales pentru redactarea memorandului. Sibiu, 26 martie 1892. Dr. Ioan Raţiu preşedinte, Gheorghe Pop de Băseşti, vicepreşedinte, Eugen Brote, vicepreşedinte, Dr. Vasile Lucaciu, secretar general, Septimiu Albini secretar. Comitetul se mai compune din următorii: Dr. D. P. Barcianu, Dr. Teodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, Dr. I. Tripon, Nicolae Cristea, Gavril Manu, Dimitri Comşa, Aurel Suciu, Dr. I Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Dr. Iuliu Mera, Gherasim Domide, Dr. A. Popovici, Rubin Patiţa, Iuliu Coroianu şi Vasile Raţiu.

Memorandiştii au pornit în revendicările lor de la afirmarea drepturilor istorice ale românilor bazată pe importanţa lor etnică din Transilvania (aprox. 65% din populaţia Transilvaniei), numerică (3 milioane de români la totalul de 13 milioane al Regatului Maghiar) şi economică (în aproximativ 65% din totalul teritoriului românii stăpâneau proprietate privată, pentru care plăteau dări la stat). Totodată, se pune accent pe „jertfa de sânge” pe care au dat-o românii pentru apărarea ţării, precum şi pe aspiraţiile culturale. Prin acestă petiţie s-a criticat foarte aspru sistemul legislativ al Ungariei, în special legea de deznaţionalizare şi legea electorală, precum şi aşa-numita „lege pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, care afirma existenţa unei singure naţiuni, cea maghiară.

„Faţă de toţi acuzaţii condamnaţi se constată caracterul periculos al delictului de agitaţie, atacându-se valabilitatea puterii obligatorii a uneia dintre cele mai cardinale legi fundamentale ale Ungariei, a legii numite Legea Uniunii, prin care s-a decretat uniunea vechiului Ardeal cu Ungaria propriu-zisă [...] Instanţa a găsit că pedeapsa aplicată acuzaţilor este în consonanţă cu gravitatea infracţiunii comise”

Sentinţa de condamnare a memorandiştilor din 25 mai 1894

Se arată că în cei 25 de ani de dualism, autorităţile maghiare au adus grave prejudicii atât românilor, cât şi celorlalte naţiuni din Imperiu. În concluzie, memorandiştii solicită ca „în formă egală legală şi prin concursul factorilor competenţi sistemul de guvernare să fie reformat în patria noastră, astfel ca să asigure drepturile odată câştigate şi să ţină seama de interesele legitime ale tuturor popoarelor care compun statul maghiar”.

Trimiterea în judecată a fruntaşilor ardeleni. Graţierea

Iniţial, guvernul de la Budapesta nu a luat nici o măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din 1883. În toată acestă perioadă are loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi din prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare. După ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria este prelungit pe 13 iulie 1892, autorităţile maghiare deschid acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare.
Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi etc. Guvernul maghiar nu îşi revizuieşte decizia în pofida tuturor protestelor, iar pe 16 iulie 1894 interzice activitatea PNR. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena.

Rolul memorandumului pentru istoria Transilvaniei

Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.