Ciudat mod prin care viața, de cele mai
multe ori, știe să te arunce pe genunchi. Și nu oricum, ci cu așa o
forță, de fiecare dată tot mai mare, încât ajungi să-ți spui că de data
asta, e ultima oară. Și stai acolo jos, buimac pentru o perioadă,
neînțelegând de unde a mai venit și această lovitură. Tocmai acum, când
parcă începeau să se așeze lucrurile… Când parcă, ai reușit și tu, să
te ridici și să faci câțiva pași.
Ce ne este greu, nouă oamenilor, să
înțelegem este că lovitură, după lovitură, după lovitură, după lovitură,
după o nouă lovitură exact în locul în care mai ai vânătaia de la
lovitura anterioară, modelează. Și frământă. Și iar modelează. Și abia
apoi, după ce-am fost bine frământați, urmează focul. Cuptorul în care
se fabrică minunile. Din care ies numai lucrări bune. Alea rele stau pe
raft pentru a fi refăcute, sau sunt deja într-un coș.
Îmi place să simt că trăiesc. Să mă
bucur, mă, de un zâmbet. Să mă îndrăgostesc. Să privesc pe cineva ca
pentru ultima oară. Să văd o soluție, după ce m-am zbătut atât. Să
încerc lucruri noi. Iată de asta, viața mă aruncă în genunchi uneori.
Pentru că am curajul să mă ridic din nou, de fiecare dată. Pentru că îmi
pun suficiente întrebări, încât să am aventura descoperirii
răspunsurilor.
Da, s-ar putea ca la sfârșitul vieții,
să îmi arăți corpul tău intact. Fără nici o zgârietură. Așa ca inima ta.
În schimb, eu am să-ți arăt inima mea pe alocuri peticită, dar am să-ți
povestesc cu zâmbetul pe buze de unde am fiecare cicatrice. Cu o lumină
în priviri pe care ți-ai dori să o ai. Și-atunci ai să-ți spui: ”Ce
prost am fost mă că eu am rămas jos. Nu am nici o lovitură, e drept, dar
nici nu am… trăit.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu