Vesnic copil

Copilăria este comoara dăruită de părinţii noştri.Şi, când noi apărem pe lume,părinţii noştri au dobândit o comoară.
Ne naştem copii.Oare, de ce nu rămânem asa?
Cum ar fi lumea să existe numai tineri şi copii.
Sigur lumea ar fi mai bună,ar fi numai zâmbete şi părinţii ar fi mai liniştiţi.
Avem noroc cu părinţii care ne scutesc de griji şi avem într-adevăr o copilărie liniştită.Eu am doar un părinte,pe mama.Dar ea încearcă să acopere şi locul tatei.Şi ce mi-ar fi dăruit tata,îmi dăruie mama.Dar,nu uită să-mi spună că aceea bucurie e din partea tatei.Am avut noroc că am fost copil atunci când tata a plecat de tot.Am trecut mai uşor peste acel moment.Acum sunt un copil mai mare şi îmi este foarte greu uneori fără el.
Dacă tata ar fi rămas veşnic copil,azi ar fi trăit. Se spune că dacă păstrezi copilăria cu tine.nu vei îmbătrâni niciodată.Nu mă pot gândi la nicio lipsă aşa de puternică din copilăre ca nevoia unui tată protector.
Copilul e ca o floare gingaşă şi la fiecare petală căzută,el creşte încă un an.Mă bucur că pot alerga,că pot zâmbi.că pot vorbi.astea sunt culorile petalei copilăriei mele.
Nu există zile din copilăria mea pe care să nu le fi trăit din plin.,zile de care să nu mă bucur aşa ca orice copil.Zâmbetele şi notele bune pe care le iau sunt şuvoiul de fericire şi linişte prin care mama îşi potoleşte setea după atâta muncă dintr-o zi.Noi,copiii,suntem refugiul ei.
Cât ne va lipsi copilăria?Cât ne va lipsi zâmbetul feţei zilnic?Câte zile vom uita să zâmbim,să nu fim stresaţi?Cât ne va lipsi joaca,timpul liber?
Mă uit la fraţii mei mai mici şi uneori îi invidiez că se joacă mai mult ca mine.Atunci mă uit la mama şi cred că în adâncul sufletului ei s-ar juca şi ea.Şi,atunci se apropie de cel mic,pune mâna pe maşină şi se preface că e poliţist,că e şofer,că e altcineva.Cineva,fără griji,adică un copil.
Se apropie sărbătorile şi uliţa va fi a copilăriei,plină de copii care vor umbla la colindat.Indifrent de ce anotimp este,voi mereu un copil şi eu şi ceilalţi de pe uliţa coplăriei.
Noi,copiii,înflorim pământul cu zâmbetul curat,cu taina visului.Noi aducem bucurii şi prin zâmbetele şi inocenţa noastră putem clădi o lume a păcii

Mama.

Mama este cel mai important lucru din viata mea si cred ca si din viata voastra a tuturor oamenilor.Este fiinta care ne da viata,ea duce greul nostru si totodata si greul ei,ea face totul pentru ca noi sa fim fericiti si iubiti si ea ne creste si ne da o educatie corespunzatoare.
Ar trebui ca si noi sa facem ceva pentru ea nu numai probleme,necazuri si toate cele.Sa o ajutam la treburile casnice si nu numai.Cand va imbatrani sa facem pentru ea tot ceea ce a facut si ea pentru noi:sa avem grija de ea,sa nu o dam niciodata la o parte,sa nu o aruncam in strada ca pe un gunoi,pentru ca nici ea nu a facut asta,iar daca a facut-o a avut motivele ei,iar in momentul in care mamele isi duc copiii la un orfelinat,ii arunca in strada sau la gunoi durerea pe care o are in suflet este nemarginita.Cand vedem un copil pe strada abandonat de parinti spunem mereu”bietul copil si nemiloasa mama” defapt nu este asa.Pe acel copil il poate ingriji cineva si ii poate alunga durerea pe care o are in suflet dar durerea de mama atunci cand isi pierde copilul sau il abandoneaza nu poate fi niciodata alungata sau vindecata pentru ca iubirea unei mame este de la pamant la cer si inapoi.
As dori ca toti copiii din lume sa isi faca mamele cat se poate de fericite sau macar sa incerce sa faca acest lucru si sa nu le dezamagaeasca niciodata.

 Compunere dedicata D-nei  prof. Mihaela Aparaschivei

Ce inseamna cartea pentru Frunza Moarta?

De la varsta de 7 ani, am mers la scoala pentru a invata lucruri cat mai noi. Tin minte ca am inceput cu fiecare litera din alfabet,iar apoi am inceput sa inteleg cum le citesc,cum se creeaza anumite cuvinte,propozitii sau fraze din ele. Inca de mic m-au fascinat aceste lucruri,si iata am ajuns sa incerc sa exprim prin cuvinte ce inseamna pentru mine o carte.
Pentru mine cartea este acel prieten foarte bun,poate cel mai bun. La orice ora din zi sau din noapte,pot apela la ea. Cand citesc o carte am impresia ca imi vorbeste, ca imi spune lucruri interesante si ca eu la randul meu vorbesc cu ea. Prin aceste lucruri  am inteles ca o carte este foarte importanta si pentru mine, este un sprijin, cineva care imi da sfaturi, ma asculta si ma ajuta chiar daca nu are gura si nu se misca. Asta este o carte pentru mine, si cu siguranta ca asta poate fi pentru mult mai multe fiinte care inca nu au descoperit-o asa cum este ea defapt.

Poveste de Toamna.

o filă din calendar, o amintire, un anotimp, o uitare - cinci
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Toată lumea vorbeşte despre toamnă - toamna.
Toamna se adună roadele, se numără bobocii, se pândesc frunzele ruginii, se opreşte soarele printre gene de visare.

Toamna...

Mie nu mi-a plăcut toamna. Toamna mă făcea să devin trist. Toamna mă umplea cu amintiri galbene. Asta până într-o zi, când va fi fost să învăţ şi eu ca toţi oamenii să iubesc toamna, să urăsc toamna, să aştept toamna.

Toamna mea însă...a fost altfel.
Veţi zâmbi şi îmi veţi spune:
- Toate toamnele sunt altfel!, dar eu am să vă răspund nostalgic:
- Nu! Toamna mea chiar a fost altfel!


Toamna mea a început cu cinci litere. Cinci litere care au devenit cincizeci şi cinci, apoi cinci sute cinci, apoi cinci sute cincizeci şi cinci, cinci mii şi...tot aşa - se repetau la infinit în mintea mea, în ochii mei, în inima mea care bătea cu atâta putere încât aveam impresia că doar ea vorbea, în timp ce restul inimilor trebuiau să tacă!
Singura care mai ticăia la fel era a celor cinci litere.
Defapt...literele aveau contur.

Aveau ochi căprui care aduceau vara cu ei şi o împăştiau în sângele meu până clocotea. Privirea lui liniştea ca nici o alta. Avea buze roşii care ştiau mereu să zâmbească până în suflet ...o adiere care niciodată nu a durut. Avea piele cu miros de trandafiri şi iubire reavănă. Avea păr negru şi cârlionţat în care îmi plăcea să îmi adorm toată fiinţa.

Toamna mea era tânără! Poate prea tânără şi poate nedrept de frumoasă! Şi era născută într-o zi de iarnă...

Buzele mele învăţaseră literele pe de rost. Le rosteau singure în timp ce mâinile mi se ridicau delicat în sus şi le desenau pe cer imaginare şi rotunde, picioarele făceau piruete vesele ademenind cu ele toate gândurile, tot corpul, toate zâmbetele - până mă trezeam dansând eu cu mine - şi-mi plăcea.
Da, îmi plăcea!

Era ca şi cum m-aş fi aflat într-un carusel - senzaţia aceea de teamă şi emoţie, de bucurie şi extaz, de fericire copilărească. Ştii dinainte faptul că s-ar putea să ţi se facă rău, dar dacă ţi s-ar oferi ocazia te-ai mai urca o dată şi încă o dată şi încă o dată... Nu contează ce va fi. Contează că este şi doar atât!

Când îmi rosteam toamna trezeam în mine cei mai frumoşi maci adormiţi care răsăreau pe obraji să se privească în oglindă - sau doar aşa mi se părea când mă uitam în ochii lui patru şi făceam gropiţe.
Doamne cât am iubit eu toamna aceea din cinci litere!!!

O iubeam curat, fără complexe, fără limite, fără ceruri - cu toţi anii mei cruzi, cu toate visele, cu toate basmele în care credeam, cu toţi prinţii şi prinţesele, cu toate caleştile vrăjite şi toate orele "doisprezece"...până la ultima care a dus toamna departe, iar eu am rămas fără un condur.

Toamna mi-a descălţat sufletul şi mi-a furat aşteptările, prinţul, basmele..., mi-a dăruit primul roi de fluturi şi apoi a plecat - ca mai toate anotimpurile pe care te trezeşti iubindu-le nefiresc de mult din senin şi cu senininătate.

Nu mi-a părut rău. Înainte de toate a fost o toamnă frumoasă.Eu am greşit toamnei mele. Am scuturt-o de toate visele ei şi am plecat. Am golit-o până în suflet de mine şi nu m-am uitat în urmă. Doar am urlat tuturor zilelor mele clipă de clipă, precum lupii la lună. Dar toamna mea, nu mai era.
Apoi, am adunat cuminte roiul de fluturi, l-am ţinut între pleoape o vreme şi încă o vreme...destul de multă vreme până să mă simt pregătită să îl redau vântului, până când am crezut că am reuşit. Dar nu am să reuşesc niciodată.

Am deschis ochii larg, am privit cerul si i-am simtit cum se apropiau de gene. Au stat acolo puţin, iar când a fost să fie nu au mai zburat. Fluturii mei nu mai puteau să zboare, dar au învăţat să se prelingă unul câte unul în braţele vântului!!!

Vântul i-a ridicat încet şi i-a împrăştiat departe, departe...peste cinci mări şi cincizeci şi cinci de zări...
De atunci, am învăţat şi eu să număr bobocii, să pândesc frunzele ruginii, să opresc soarele printre gene de visare.

Uneori - nu mereu - uneori însă, mi se pare că aud şoptit: "cinci, apoi cinci sute cinci, apoi cinci sute cincizeci şi cinci, cinci mii şi...tot aşa", dar ştiu că e vântul care adie, care ştie secretul toamnei mele şi care acum vi l-a spus şi vouă la infinit, la infinit...

Toamna mea vine mereu răscolindu-mi gândurile cu frunzele ei. Mă alină şi mă doare. Îmi este. Nefiresc. Eu am ucis toamna, iar ea îmi aminteşte asta în fiecare an al vieţii mele...când închid ochii, iar ea mă strigă încet pe nume în timp ce vântul mi-o poartă prin păr şi prin inimă ca o repetare...

Testament de Tudor Arghezi(eseu)

Tudor Arghezi a fost un scriitor roman cunoscut pentru contributia sa la dezvoltarea liricii romanesti.Numele sau adevarat este Ion N. Theodorescu,iar pseudonimul sau,Arghezi.S-a nascut pe data de 21 mai 1880 la Bucuresti.La 30 iunie publica in ziarul “Liga Ortodoxa”,condus de Alecsandru Macedonski,poezia “Tatal meu”.

Poezia “Testament” deschide volumul de debut al poetului Tudor Arghezi “Cuvinte potrivite” in 1927 si reprezinta o arta poetica deoarece in aceasta poezie este un manifest literar in care autorul isi exprima cu mijloacele poetice conceptia despre creatie si despre conditia si rolul artistului in societate.Poezia se incadreaza in artele poetice moderne prin cateva elemente precum aventura limbajului;inovatia prozodica;spargerea tiparelor sintactice si topice;raportul dintre creatie si inspiratie.

Tema centrala a poeziei este creatia iar ca teme secundare legate de aceasta,pot fi considerate conditia si rolul artistului in societate.

Titlul este format din substantivul nearticulat “testament”.In sens denotativ substantivul are doua semnificatii.In plan juridic desemneaza un act in care se precizeaza dorintele ce urmeaza a fi indeplinite dupa disparitia unei persoane,de obicei legate de mostenirea materiala,iar,din punct de vedere religios termenul trimite la cartea bibliei,in care sunt concentrate invataturile apostolilor lasate mostenire umanitatii.

Poezia este structurata din cinci strofe de tipuri diferite,ceea ce subliniaza modernitatea poeziei la nivel de forma.Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat care se desfasoara intre tata si fiu;intre strabuni si urmasi;intre rob si domn.

Prima strofa,o octava,avanseaza problema traditiei si a asumarii acesteia.Incipitul marcheaza adresarea directa catre un fiu imaginar “Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte” caruia eul poetic ii lasa creatia sa,singura mostenire veritabila.Artistul isi asuma trecutul pe care il transmite pe cartea sa altor poeti sau cititorilor numiti cu termenul metaforic “fiule” .Cartea,element de recurenta are in prima strofa acceptia de treapta,element de legatura intre generatii.Metafora trecutului “seara razvratita”,enumeratia”Prin rapi si gropi” si locutiunea adverbiala “pe branci”subliniaza truda inaintasilor de a pastra intacta fiinta nationala pentru urmasi.

In strofa a doua care reprezinta un catren,creatia este inteleasa ca un document fundamental care trebuie sa vorbeasca despre suferintele trecutului.Ca reprezentant al inaintasilor “al robilor cusaricilor”,poetului ii revine sarcina de a pastra viu zbuciumul celor de care se simte organic legat prin “osemintele varsate-n mine”.

In cea de-a treia strofa care are caracter polomorf,ideea centrala aduce in prim plan rolul creatiei care transfigureaza realitatea chiar si cea mai urata.Efectul transfigurat este unul de durata si este comparabil cu efortul taranilor care supun pamantul prin truda transformatoare.trecerea de la un modul traditional de viata si de munca fizica,simbolizate in poezie prin sapa si brazda,la munca intelectuala si la modul de viata modern ale caror simboluri sunt condeiul si calimara,este rezultatul eforturilor seculare”sudoarea sutelor de ani”.Descendent al generatiilor de truditori ai pamantului,poetul este un nascocitor care printr-un act creator indelungat,metamorfozeaza cuvintele urate din graiul pentru vite in materie poetica,dand nastere astfel cuvintelor potrivite.Sintagma”cuvinte potrivite”este o metafora pentru creatie care,in viziunea autorului este rezultatul efortului si nu al inspiratiei divine.O alta idee poetica lansata in a treia strofa reprezinta o prefigurare a esteticii uratului lansata pentru prima data de poetul Tudor Arghezi “Facui din zdreante muguri si coroane”.In continutul strofei a treia se completeaza conceptul de creatie cu alte sensuri.Rolul poeziei este de a imobiliza trecutul,sa-l sacralizeze pentru a-l transforma intr-un indreptar  moral.Cultul stramosilor devine o noua religie intre poezie “Am luat cenusa mortilor din vatra si am facut-o Dumnezeu de piatra”.O alta idee poetica esprimata in cea de-a treia strofa se refera la rolul justitiar al creatiei.Poezia,numita metaforic vioara are menirea sa sintetizeze toata suferinta si revolta trecutului si sa ii pedepseasca pe toti cei vinovati de aceasta suferinta “Durerea noastra surda si amara/O gramadii pe-o singura vioara./Pe care ascultand-o a jucat/Stapanul ca un tap injunghiat”.

Strofa finala a poeziei pune in discutie raportul dintre inspiratie si creatie si conditia artistului in societate.Inspiratia,muza simbolizata prin domnita “intinsa lenesa pe canapea”,sufera in poezia autorului si pierde teren in favoarea trudei,a efortului de creatie.In conceptia poetului,creatia este rezultatul imbinarii dintre talent si mestesug;dintre “Slova de foc si slova faurita”.Finalul poeziei subliniaza rolul creatorului,asumat cu responsabilitate si modestie.Poetul se declara un rob in serviciul suveranului stapan-cititorul,chiar si atunci cand acestuia ii pot scapa unele sensuri ale creatiei.

In nivelul morfo-sintactic,alternanta persoanei intai singular cu persoana intai plural a verbului subliniaza ideea de legatura si continuitate intre generatii.Dislocarile topice semnifica atat suferinta trecutului cat si suferinta muncii creatoare.

In nivelul stilistic se releva cu adevarat aventura limbajului poetic arghezian caracterizat printr-o bogata fantezie metaforica,prin personificari si comparatii inedite sau prin epitete rare.

In concluzie, Testament de Tudor Arghezi este o arta poetica deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara, despre menirea literaturii, despre rolul artistului in societate.

Hanul Poveştilor

A fost odată ca niciodată, într-un loc nici prea dosit, dar nici lesne de găsit un han. Acest han se numeşte Hanul Poveştilor!
Se spune, că oriunde te-ai fi aflat, dacă te simţeai pierdut sau rătăcit, paşii ştiau singuri să ia calea Hanului şi să te poarte într-acolo.
Hanul Poveştilor este un loc plin de magie,de frumuseţe şi veselie, iar când toate celelalte locuri ale pământului îşi închid porţile şi îşi sting luminile...el e singurul în care mai pâlpâie o lumină de căldură şi speranţă care îi aşteaptă pe toţi ce au nevoie de un loc de popas.
Luminiţa aceasta se numeşte Farul Hanului, iar ea ne ajută să nu ne pierdem definitiv în lumea oamenilor mari şi să putem găsi mereu drumul de întoarcere către copilărie şi visare.
Toţi cei care şi-au adăpostit sufletele o vreme la acest han au socotit de cuviinţă să spună că aici toate poveştile şi toate făpturile din poveşti sunt aievea şi pot prinde viaţă.

- Dar tu de unde ştii? se răţoi de la una dintre mese Bursucul cel Morocănos (despre care trebuie neaparat să ştim că nu e bine să-l contrazicem ci să îi dăm mereu dreptate pentru că ţine mânie la sfadă cu toate că este bătrân şi uituc.)
- Iarăşi dumneata Domnule Bursuc... Eu sunt Povestitoarea, i-am răspuns zâmbind-i senin şi calm! În fiecare seară mă întrebi acelaşi lucru...
- Acelaşi lucru spui? În fiecare seară? Hmmm, pfuuaa...se strâmbă îmbufnat Domnul Bursuc.
- Acum ai să spui ca dumneata ştiai că Hanul are Hangiţă şi nu Povestitoare...
- Pe pălăria mea de Bursuc! Chiar aşa am vrut să te întreb! Dar...de ce nu are Hanul Hangiţă?
- Offf, Domnule Bursuc...pentru că Hangiţa este numai una. Are glasul duios şi vorba dreaptă, iar cei care o aud sunt prinşi în mrejele ei pentru veşnicie. Poveştile par să i se nască în suflet, iar oaspeţii întotdeauna îi are pe măsura frumuseţii şi ospitalităţii sale. Hanul frumoasei hangiţe este la numai o bătaie de inimă de al nostru şi se numeşte Hanul Viilor din Vârful cu Dor.
- Dar Hangiţa?
- Hangiţa? Ea îşi spune Minerva, însă fiecare poate să o numească după cum simte - ea nu se va supăra. Într-o zi am să vă povestesc şi despre acest han frumos.
- Aşa şi...de ce tu nu poţi fi Hangiţă?
- Domnule Bursuc! se auzi de undeva de aproape un glas răguşit şi bătrân.
- Aaaauuuuaaa! ţipă Bursucul ascunzându-se după fustele Povestitoarei. Dar asta, ce păcatele blănii mele pereţioase mai este? Ai auzit? A, a vorbit masa! Şi a şi clipit! Uite ce ochi scorburoşi are!
- Normal că a vorbit, Domnule Bursuc. Este o Masă meşteşugită din Stejar Vorbitor, care nu ştiu de ce de atâta amar de vreme doar pe dumneata te preferă.
Auzindu-mi vorbele (înadins întoarse din "condeiul" sufletului), Bursucul se retrase de după mine tuşind plin de el şi încruntând din sprâncene:
- Cum de ce? Pentru că eu sunt Regele Bursucilor! Ai să vezi că într-o zi ai să-mi dai dreptate!
- Asta nu uiţi! Asta nu o uiţi niciodată! Ştiu cine eşti!
- Chiar ştii? se umflă el în blană.
- Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat! Eu ţi-am pus blăniţa, urechile (în timpul acesta Bursucul şi le pipăia de zor, de teamă să nu i le iau înapoi...), botul...
- Da? Şi atunci, de ce nu mi te închini? Doar ştii că sunt rege...
Povestitoarea de mine începu să râdă cu poftă, apoi i-am răspuns:
- Dacă nu ştii să stai în banca dumneata să vezi cum îţi tund blana aia regală imediat!
- Nuuuu! se tângui el aproape copilăreşte. Făceam şi eu aşa...o glumă, dar nu a ţinut nu-i aşa?
Masa din Stejar Vorbitor începu să râdă guturat de se scuturau toate paharele pe ea.
- Se pare că nu, nu a ţinut, reuşi Masa să spună printre hohotele de râs.
- Na bazaconie! se îmbufnă iar Bursucul regal. Acum am ajuns şi de râsul unei mese...
- Bursuc! strigă masa la el.
- Aaaaaa! se sperie din nou Domnul Bursuc spre amuzamentul Mesei.
- Doamne Bursuc...de atâţia amar de ani stai pe spinarea mea şi încă te mai sperii de mine?
- Na, ce să fac dacă nu mi te amintesc...
- Hai, gata. Nu te mai ciudi şi stai jos. Ţi s-a răcit şi ceaiul de atâta vreme...Am să rog Veveriţa cea Sprintenă să îţi aducă altul.
- Mulţumesc...

Povestitoarea zâmbi!
Uff...e greu aşa! Eu am zâmbit! Cred că şi acum zâmbesc pentru că sunt fâstâcită şi încurcată.
Toate acele fiinţe îşi aveau locul şi rostul acolo. Poveştile păreau a fi nerăbdătoare şi văsătoare. Lumea aceasta plină de magie, de făpturi ciudate şi vorbăreţe, frumoase şi fermecate era lumea ei cu ochi mari de copil.

- Dar şi Povestitoarea a fost copil? întrebă un micuţ mânz inorog cu coama strălucind a visare.
- Bineînţeles că am fost şi eu copil draga mea Praf de Stele! i-am răspuns mângâind-o şi întinzându-i siropelul ei preferat din trandafir. Însă, pe când eu eram copil, tu nu erai născută - erai doar un vis frumos în visele mele.
Micuţa Praf de Stele începu să necheze de bucurie lângă părinţii săi, în timp ce aceştia încercau din răsputeri să o domolească:
- Gata, gata Prinţesă că ai să verşi tot siropul şi altul nu mai primeşti.
Praf de Stele era singura Prinţesă Inorog din neamul Inorogilor Iubirii. Mama ei se numea Zâmbet de Lună, iar tatăl ei se numea Suflet de Soare, dar despre ei am să vă povestesc într-o altă zi de han. Într-o zi de vară, când zânele ies din flori pe furiş, iar spiriduşii fac ghiduşii ca să le sperie.
În Han erau aproape toţi preferaţii ei: Micuţul Brăduleţ ( care mereu va fi preferatul ei şi al Vântului), Mama Bufniţă sau Bufniţa Albastră cum o vom mai regăsi printre poveştile Hanului, Stejarul cel Bătrân cu familia sa de ghinde şi frunze vorbitoare ( Stejar care ne va spune multe poveşti, el însuşi fiind o poveste frumoasă cu elfi şi un membru de seamă al Hanului ), familia Râmelor Peltice, familia Firului de Iasomie, cele două familii ale Regatului Păpădiilor, spiriduşul Jips cu poveştile lui de iarnă, rândunica cea veselă, motănelul cel alintat, zânele, elfii şi câţiva oameni îndrăzneţi care veniră pe Calea cea Întoarsă către copilărie.
Şi astfel, Hanul roia de oaspeţi de seamă, de poveşti, de veselie şi căldură.
Lingurile, castroanele, ceştile...zburau de colo-colo care mai de care mai repede să nu lase drumeţii însetaţi, înfriguraţi şi flămânzi, Veveriţa cea Sprintenă le ajuta preluând comenzile repede, repede, iar focul mocnea încetişor în sobă...aducându-le aminte de năzbâtiile copilăriei, de miresmele de cozonaci din serile de sărbătoare, de poveştile bunicilor cărunte cu vorbă blândă.
Şi, pe când toate ar fi intrat în rânduiala Domnului Somn...uşa Hanului se trânti de perete nici prea tare, dar nici foarte încet speriindu-ne pe toţi!
Până şi eu ca şi Povestitoare am tresărit.
Dintre noi însă, cel mai tare s-a speriat Mama Bufniţă.
- Bu-hu-huuuuuuu-huuu, aha aha, aha! ţipă şi tuşi speriată Mama Bufniţă! Vai de penele şi oasele mele bătrâne şi pline de boală...se văicări biata pasăre, în timp ce capul i se învârtea ca un girofar. Ai să mă omori într-o zi Vântule dacă ai să mai apari aşa!
- Hehe, lasă Mamă Bufniţă că mi-ai suportat tu şi altele mai rele! îi răspunse acesta bucuros să o revadă alături de atâţia prieteni dragi.
- Bună seara nene Vântule, l-am salutat zâmbind larg de fericire şi îmbrăţişându-l. Dacă mai râzi cu atât de mare poftă ai să-mi ridici în aer toţi oaspeţii şi ai să-mi stingi toate candelele, i-am spus veselă.
- Prinţesă Luthien!
- Ssssiitt! Aici sunt doar Povestitoarea!
- Da, dar şi Povestitoarele au poveştile lor, ca mai toţi dintre noi, zâmbi Vântul sugubăţ.
- Da, dar toate la vremea lor Nene Vântule. La vremea lor...

Ultimele zile din vacanţa de vară.

Sfârşitul vacanţei de vară se apropie de final cu paşi repezi. Zorii unui nou an şcolar se văd în depărtare. În câteva zile, şcoala va reîncepe, iar odată cu ea vacanţa cu dimineţi libere, pline de joc şi voie bună, va fi doar o amintire.

Mi-am propus ca în scurta perioadă rămasă până la primul sunet al clopoţelui din acest an să profit cât pot de mult de ultimele zile de vacanţă.

Prima pe lista mea de priorităţi va fi grădina zoologică. Sunt curios să văd ultimele animale aduse de la ultima mea vizită la zoo. Totodată, vreau să mă documentez asupra vieţii unor animale, pentru a putea întocmi o compunere pe care trebuie să o prezint în primele zile ale noului an şcolar.

Următorul lucru pe lista mea de făcut până la finalul vacanţei este să găsesc o piscină pentru a participa la un curs de înot. Am realizat în zilele petrecute la mare, că este necesar să ştii să înoţi. În plus, fără să te mişti în voie prin apă nu e nico distracţie la mare. Vreau ca în viitoarea vacanţă la mare să fiu un înotător iscusit.

În zilele care îmi vor rămâne mi-am propus să chem la mine nişte prieteni să încingem un joc de echipă pe noua mea consolă, Xbox 360 cu Kinect. Zilele trecute părinţii mi-au cumpărat două jocuri absolut noi: un joc cu maşini - Forza Motorsport 4 şi unul sportiv - Virtua Tennis 4. Abia aştept să le prezint prietenilor mei aceste jocuri şi să petrecem împeună nişte momente memorabile.

Aş mai avea multe alte lucruri de făcut în această vacanţă, dar trebuie rezerv câteva zile şi şcolii. Trebuie să citesc nişte lecturi de vacanţă pentru a putea întocmi nişte prezentări, pe care le voi preda în prima săptămână de şcoală. Această activitate îmi va fi foarte utilă, deoarece încetul cu încetul trebuie să mă deconectez de la viaţa de vacanţa şi să intru un ritm specific şcolii.

Chiar dacă mă încearcă o uşoară tristeţe când mă gândesc că vacanţa de vară e pe sfârşite, voi încerca să profit de fiecare clipă liberă pe care o mai am, până la începutul anului şcolar.

Toamna, dulce Doamna

Era ultima zi de vara, Ea trebuia sa plece de pe meleagurile noastra. Toamna voia sa vina la noi, dar nu avea floarea clipelor; daca anotimpul respectiv n-o avea nu putea sa vina la noi.
-Zanute, stiti voi cumva la cine se afla floarea clipelor? intreba Toamna.
-Nu, dar o putem intreda pe Vara sau pe tatal tau, batranul Maestrul Ora.
-Mai bine va duceti la tatal nostu, el va va spune precis, stie totul. Poate ca Vara nu ne va spune daca floarea e la ea. Ea da roade, dar nu si surorilor ei, pentru ca orice anotimp are roadele lui. Si floarea clipelor o putem numi pentru ea un rod foare important!
Si Toamna sufla printrun corn la Maestrul Ora.
-Ce este, fica mea draga? intreba Maestrul Ora
-Tu poti vedea cu Ohelarii Vedetot la cine e floarea clipelor?
-Sigur.
-Si… la cine e?
-E la Hotii de Timp!
Toamna s-a dus la capatul taramului Albastru, dincolo de marea jucausa pentru a-i gasi pe Hotii de Timp. Acestia cand au vazut-o au inghetat-o, facund-o stana de piatra.
Aceste lucruri au fost privite de catre Casiopeea, cea mai timida si mai micuta zana a toamnei , deoarece ea a urmarit-o. Hotii de Timp au vrut sa o transforme si pe Casiopeea, dar datorita rapiditatii ei n-au reusit. Casiopeea, cu ajutorul puterii magice de a transforma pe cineva in frunze ruginii de toamna, i-a transformat pe Hoti si le-a luat floarea clipelor. A readus-o pe Toamna in viata, fara a mai fi o stana de piatra si fiica anului cea mai roditoare a putut sa vina la noi.
-Iti voi da o rasplata, cea mai frumoasa… bagheta mea de a controla frunzele, zise toamna
-Toamna dulce, Doamna! Iti multumesc! zise Casiopeea.
Si au urmat trei luni de toamna, mai frumoase ca oricand.

Dorul.

Nu vreau sa sufar
Si sa-mi para rau
Ca te-am avut aproape
Si-acum ma parasesti
Vreau draga mea iubita
Sa fi mereu cu mine
Sa-mi spui mereu in soapta
Ce mult tu ma iubesti... !!!


Si de vor veni zile
In care o sa plang
Cu mana ta cea calda
 Lacrimi sa mi-o stergi...
Si de vor fi si zile
In care de dorul  tau sa mor
Cu chipul bland si-un zambet cald
Sa vii te rog la mine
Caci nu-mi doresc
Si chiar nu vreau
Nu vreau , sa sufar,
Si sa-mi para rau....

Visul.

Cand visele trec
Sperantele plang
Si curg lacrimi netezi
Si curg ne-ncetat
Si-o balta  de lacrimi
Indata se fac
Caci visele mele-n sperante-au trait
Si-n caldura credintei au izvorat
Dar iata ca visul
Ce eu l-am avut
Spunand tot mereu ca e ceva bun
Sa risipit , in ceata ... !!!

Fiorii

Cand iti vad chipul
Ma regasesc
Privirea ta ma incalzeste
Si sunt fiori ce ma cuprind
Si al tau zambet imi sopteste
Ca esti a mea, mereu vei fi...
Sau o luma se coboara
Ma-tinge-n-cet si stralucesc..
Si-apoi te vad cum te apropii
Lumina ei ,apoi si tu...
 Ma-mbratisezi apoi, si-atuncea
Din doua roze,facem una
Pentru ca doi ce se iubesc mereu
Vor deveni mereu doar unul..... !!
Imi pare rau si-mi cer iertare
Ca inima eu ti-am luat
Dar inima mea...
 Nu poate trai fara a ta ..

Ochii tai.

Cand te privesc
 In ochii tai
 Dragoste-i mele...!!

Daca-ai  fi vant
Mi-as dori  sa fiu o crenguta
Sa-ti pot simti
Fiecare adiere....

Toamna, pictoriță

Toamna este o fetita mica nascuta in luna septembrie . Ea este fica verii . Spre deosebire de aceasta , ea este mai inchisa in sine , nu este asa calduroasa . Singura ocupatie a toamnei este pictatul .
In septembrie a luat pentru prima data pensula in mana , apoi a inmuiat-o in culoarea ei preferata , galbenul . Incet , incet,a inceput sa stropleasca padurile verzi .
In octombrie , era deja pictorita priceputa.Era recunoscuta pentru modul ei frumos de a picta padurile .
In noiembrie , toamna era deja baba . Picturile ei vechi s-au stricat cu timpul , albindu-se incet , incet , pana ce picturiile batranei pictorite s-au sters de tot …

Timpul.

Cuvantul timp cu sinonimul sau “vreme” revine foarte des in vocabularul nostru.
Auzim continuu:”Nu mai am timp”,”Sa vii la timp”,”A trecut timpul”,”Cum mai trece timpul”sau “Mi-a trecut vremea”,”Pe vremea mea…”.E clar!Timpul este obsesia noastra,a oamenilor.Nu cred ca exista locuinta fara cateva ceasornice,pendula,ceas de masa,de perete,de mana.
Nu cred ca exista oras fara orologiu sau  ceas solar.Scolarii invata de mici masura timpului prin soneria sau clopotelul care anunta sfarsitul orei de curs.Trenurile si avioanele ar inceta sa functioneze daca ar disparea posibilitatea de a sti ora exacta.
Nici oamenii nu si-ar cunoaste varsta.Timpul trece si lasa urme,dar nimeni nu l-a vazut vreodata.Ne e prieten sau dusman.Eu mi-l inchipui o apa curgatoare al carui izvor nu-l stie nimeni si nici locul unde se revarsa.
Ceea ce ma nedumereste pe mine este ce se intampla cu lucrurile vesnice,care n-au moarte,cu cerul,cu pamantul,cu soarelesi luna,cu muntii si oceanele.Daca lor li s-a dat tot timpul din lume mai au nevoie sa-l imparta in zile,ani,secole,milenii,asa cum facem noi oamenii?
Cred ca nu.N-ar avea niciun folos.Atata vreme cat timpul ni s-a dat numai noua,trebuie sa facem in asa fel incat sa nu ne devina dusman.Trebiue sa-l imblanzim,sa ni-l facem prieten.Se iroseste prea mult timp.
Ar trebui sa ne facem un scop in viata de a investi timpul cu folos

Amurg

Priveam orasul de la fereastra camerei mele aflata in blocul cenusiu al matusii.Eram fascinat de asfintitul soarelui ce invada totul intr-o lumina rosiatica.
In timp ce ma gandeam cu nostalgie la zilele petrecute la mare,cand soarele se scufunda in apele acelea albastre si curate,cerul imbracat in culorile purpurii isi reflecta nuantele in penajul pasarilor multicolore.Incet,incet totul se transforma intr-o pace care iti cuprindea trupul si sufletul.
Monotonia zilei de vara urma sa ia sfarsit .Noaptea se ascundea pe undeva aducand putina racoare in orasul paralizat de canicula de peste zi.Regretam ca nu sunt o poeta talentata,capabila sa scrie despre un moment atat de fascinant cum este asfintitul.
Am inchis ochii,voind sa-mi imaginez ca soarele imi va trmimite un zambet din lumina asfintitului,iar orasul se coloreaza intens. Puterea lui,caldura,bucuria ce o aduce oamenilor de atatea mii de ani incoace moare cate putin.
Acest spectacol ia forme diferite in fiecare zi a anului, si apusul devine o priveliste mereu aceeasi si totusi de-a pururi noua .

Adolescentul din mine

Suntem cu totii obisnuiti sa traim intr-o lume care depinde de ALTCINEVA sau ALTCEVA.Si toata lumea are idei,toata lumea stie ca vrea ceva de la viata…dar nimeni nu face nimic.Toti ne lasam condusi mai mult sau mai putin.Ne este frica sa luam atitudine.Oare de ce?Ce-ar fi sa ne hotaram sa facem ceva si pentru noi?
Cei care mai putem face ceva suntem noi,adolescentii:Noi suntem la varsta la care mai putem schimba si ne putem afirma.Noi putem fi altfel.
Pana nu greseste omul in viata,nu se convinge ca e adevarat ce i se spune.La aceasta varsta,suntem prinsi intre parinti si prieteni.Si nu de multe ori facem alegerea corecta.”E mult sa gresesti o data pentru a nu repeta greseala.”,iti zic prietenii si au dreptate in mare parte.Dar sunt si situatii in care greseala se repeta si ajungi sa te intrebi cu ce ai gresit.Oare meritai chiat tie sa ti se intample?
Iti pui mii de intrebari…si nu le gasesti raspuns.In momentele diferite te gandesti la ce e mai rau.Esti suparat pe toate lumea.Te inchizi in camera ta si numai iesi.Stai singur intre patru pereti.Nu ai pe nimeni care sa-ti aline durerea in asemenea momente.Te gandesti la multe lucruri.Iti e greu.Iti iei ursuletul de plus in brate si plangi.Te descarci,dupa care esti nuvoit sa iesi sa infrunti realitatea.Sa dai ochii cu lumea rea si cruda.Nu o poti face la infinit,dar inveti sa ierti atunci cand ti se greseste.Poate ca asta ai invatat de la o persoana la care nu te asteptai.
Ii vezi pe altii fericiti.Te intrebi de ce nu esti si tu la fel.Sunt putini cei care nu te-au parasit:parintii si 2-3 prieteni.Usor-usor ii indepartezi si pe ei prin comportamentul tau.Devii greu de inteles.Devii sensibil la orice cuvant.
Nu mai suporti nimic.Fara sa vrei ii jignesti pe cei dragi.Iti pare rau,dar nu recunosti.Te inchizi in tine.Daca cineva incearca sa se apropie de tine,refuzi.De fapt,refuzi orice pentru ca varsta iti permite.Vrei sa ramai fara nimic,sa dai impresia ca nimeni nu te poate invinge.
Dar cu ce te ajuta?Cu nimic.Doar iti hranesti orgoliul flamand. Dupa ce te razbuni pe toti cei care te-au ranit si dupa ce iti dai seama ca cel mai bine si cel mai corect e sa ierti,te linistesti.
Toate acestea,si nu numai,le traim cu totii.ADOLSCENTUL DIN MINE se afirma intr-un mod unic,dar asemanator cu al vostru si mereu invata ca e mai bine pentru el-sper sa nu fi gresit.

Suflet de copil

Intr-un sat mic,la marginea orasului, se aflau doi baietei care se jucau pe aleile inguste din sat.Soarele stralucea peste tot ,iar vara si-a pus amprenta peste tot.
Jucandu-se ei de zori,unul dintre ei observa ca un batranel se aproprie cu pasi mici si inceti spre ei.Indata,cei doi se oprira si se uitase la omul in varsta, asteptand sa vada ce se va intampla.Dintr-odata omul acela privi spre colipasi si ii chemase la el.Cei doi erau nedumeriti .Batranelul le daduse doi bani fiecaruia. Le spuse sa faca ce vor ei cu acesti banuti primiti.Baietii au facut ce au stiut ei mai bine cu banii.Si-au luat econimiile si le-au adugat si cei doi banuti primiti. S-au dus la cea mai saraca familie din sat ,iar apoi le-a
zis acelor oameni ca datorita unui batranel su ajuns ei acolo.Intalnindu-se urmatoarea data tot cu acelasi om,acesta i-a intrebat ce au facut cu banutii.Un raspuns care l-a surprins placut pe bietul batranel a fost dat de baieteii aceia. Uimit de ceea ce au facut acestia le-a promis ca o sa le mai dea bani sa ii duca la familii cu cauza financiara rea,vroind sa faca atat copii cat si el fapte bune ce peste cativa ani or sa se intoarca si lor.Urmatoarea zi,cei doi baietei se intalnira cu batranelul in acelasi loc . De data aceasta le-a dat trei banuti deoarece a fost mandru de ceea ce au facut cu bani.
De graba acestia doi au fugit cu banii la o alta familie in cauza deoarece au constatat ca mergand la aceeasi familie mai multe zile ii va face pe membrii ei sa devina lacomi si egoisti.
Facand aceste fapte bune, sufletul lor a devenit bun, iar ei au inceput a gandi altfel cand vine vorba sa ajuti pe cineva sarac.

Recomandare:

Pentru elevii claselor V-VI, dar şi pentru cei care vor o reîntâlnire cu imaginea copilăriei, vă recomand o carte superbă pentru această vacanţă: "La Medeleni" de Ionel Teodoreanu (primul volum).
E o carte cu aromă de cireşe, cu pete de aur, roşu şi azur, cu dulceaţă de caise, cu fiorii de neînţeles ai primei iubiri. Pare puţin mai grea la început, dar după ce îi veţi descoperi pe Monica şi Dănuţ, dar mai ales pe Olguţa, vă veţi prinde cu ei în jocurile naive şi inocente.
Lectură plăcută!

Regretul.

Clasa a 9.
Stăteam la ora de limbă română și mă uitam la fata care stătea în fața mea. Ea era pentru mine, un așa numit ”cel mai bun prieten”. Mă uitam lung la ea, admirându-i părul catifelat și așa de tare voiam ca ea să fie a mea. Dar ea nu observa iubirea mea, și eu știam asta. După lecție s-a apropiat de mine și m-a rugat să-i dau conspectul meu, pentru că lecția trecută nu fusese la școală. I l-am dat. Mi-a spus ”mulțumesc” și m-a pupat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
Clasa a 10.
Sună telefonul. La celălalt capăt al firului era ea, plângea, printre lacrimi am înțeles că iubitul ei a părăsit-o. M-a rugat să mă duc la ea, pentru că nu voia să fie singură… și eu m-am dus. Cât stăteam alături de ea, pe canapea, mă uitam la ochii ei fermecători și doream ca ea să fie a mea. După două ore în care ne-am uitat la un film și am mâncat 3 pachete de chipsuri, ea a hotărât să se culce. S-a uitat la mine și mi-a spus ”mulțumesc” și m-a sărutat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
Clasa a 11.
Cu o zi înainte de balul de revelion ea s-a apropiat de dulapul meu. ”Prietenul meu s-a îmbolnăvit ” – mi-a spus ea – și până mâine sigur nu se însănătoșește. Pe atunci nu aveam prietenă și, plus la asta, încă din clasa a 7 ne-am promis că o să ne ajutăm unul pe altul tot timpul, de aceea am plecat la bal ca ”cei mai buni prieteni”. În acea seară, după sărbătoare, stăteam lângă ea în fața casei sale, mă uitam la ea cum zâmbește și mă privește cu privirea ei cristalină. În acel moment voiam să fie doar a mea. După asta mi-a spus ”cât de minunat am petrecut seara.” Mi-a spus mulțumesc și m-a sărutat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
Balul de absolvire.
Au trecut zile, săptămâni, luni. Nici nu am reușit să clipesc, că iată deja e balul de absolvire. Eu mă uitam cum corpul ei perfect, ca al unui înger, plutește spre scenă pentru a-și lua diploma. Așa de tare doreau ca ea să fie doar a mea. Dar ea nu observa iubirea mea și eu asta știam. Înainte ca să plecăm fiecare spre casele lor, s-a apropiat de mine, îmbrăcată în rochia ei albă, ca din poveste și a început să plângă când am cuprins-o în brațe. Apoi, și-a lăsat capul pe umărul meu și mi-a spus: ”tu ești cel mai bun prieten al meu” și m-a sărutat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
După câțiva ani.
Acum stau așezat pe un scaun din biserică. Acea fată se mărită, eu numai ce am auzit cum ea a spus ”DA” și a intrat în noua ei viață, alături de alt bărbat. Eu doream ca ea să fie doar a mea. Dar ea nu observa asta și eu știam acest lucru. Dar, înainte de a pleca, s-a apropiat de mine și mi-a spus: ”Totuși ai venit. Mulțumesc” și m-a sărutat pe obraz. Voiam să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că o iubesc, dar mă intimidam, nu știu de ce.
Înmormântarea.
Se întâmplase un accident. Eu mă uitam spre fundul mormântului, unde urma să fie culcată ea, cea care mi-a fost cel mai bun prieten. Cineva începuse să citească jurnalul ei care a fost început încă din școală, iar acolo scria:
”Mă uit la el și doresc să fie al meu, dar nu observă iubirea mea, eu știu asta. Vreau să-i spun că nu doresc să fim doar prieteni. Că îl iubesc, dar mă intimidez, nu știu de ce. Aș da orice să-l aud cum îmi spune că mă iubește.”
Pentru fericirea lor, era de ajuns ca unul dintre ei să spună 2 cuvinte….

Morala: E mai bine sa spui ceea ce simti si sa regreti pe moment,decat sa nu o faci si sa regreti o viata...

Întotdeauna am urât sunetul acesta

Mi-aş fi dorit să nu mai fi fost eu cel care suferă. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu odată norocos şi să am parte de o poveste ca din basme, unde, „întâmplător”, prinţul o întâlneşte pe prinţesa şi se bucură de iubirea care i se oferă. Mi-aş fi dorit şi eu ca o dată să fiu cel norocos, care nu trebuie să depună efort şi să cucerească aleasa printr-o privire şi un zâmbet. Da, mi-aş fi dorit ca propriile sentimente să-mi fie împărtăşite de către altcineva.

M-am săturat să iubesc şi să nu fiu iubit. Lumea spune să trec peste, că doar sunt sute de alte fete, milioane de alte inimi de iubit. Oare, oamenii aceştia, se aud pe ei înşişi când spun asta? Ce, cumva am devenit robot peste noapte şi pot da DELETE la sentimentele mele într-o fracţiune de secundă? Şi, oare ei nu-şi amintesc când au trecut prin aceleaşi situaţii şi au suferit de-a lungul timpului în timp ce alţii, mai deştepţi, că nah, le-au spus acelaşi lucru? De ce, chiar şi în aceste timpuri, oamenii continuă să fie egoişti şi să nu le pese de cei din jur? Costă atât de mult un sfat onest? Costă atât de mult să fii sincer şi să spui lucrurilor pe nume?

Şi încă mă gândesc, de ce tocmai de tine? De ce naiba inima asta afurisită nu putea alege pe cineva care era, la rândul său, în căutare de parteneră? Şi da, întrebările astea continuă şi continuă până la infinit. De ce? Pentru că persoana mea, mai exact, inimioara asta masochistă găseşte plăcere în durere, iar raţiunea, obosită de atâta opunere, a cedat şi s-a hotărât şi ea să-i ţină partea inimioarei.

De ce tu, artist îmbibat în culorile sunetului, cu trupul înalt şi suav, palid şi sensibil ai aruncat cu muzică peste mine? De ce tu, zâmbet cald de primăvară, îmi faci inima să bombardeze în interiorul meu? De ce tu, afurisit-o, acum, în aceste timpuri, şi nu mai demult, când eram mici şi ne strâmbam unul la celălalt, nu ai vrut  sa-mi spui vorbe dulci? 

Ştii, frumoas-o, am plâns. Pentru prima dată în viaţa asta nenorocită, am plâns de iubire şi de singurătate. Pentru că, în naivitatea asta a mea, mi-am dat seama cât de mult însemni pentru mine şi că, nu te plac, eu... eu chiar te iubesc! Când privesc pletele tale brunete prelingându-se pe gâtul tău lung şi palid, când simt mâinile acelea tremurânde şi degetele acelea subţiri de pianista, când aud vorbele tale, întotdeauna elegante şi niciodată vulgare, în prezenţa mea, atunci, exact în acele momente, îmi dau seama că eşti, pentru mine, mai mult decât un om...

Absenta

Aşa cum aburul dispare fărâmiţat de vânt, aşa imaginea îl transformă pe om într-un cameleon invizibil ochiului uman. Când privirea se preschimbă în aripile unor fluturi, iar buzele unei domnişoare iau forma unor frunze uscate de toamnă. În pictura aceea tomnatică, pielea ei palidă se îmbiba în umbra brăzdată a unei perdele şi devenea un simplu tablou. Goală, cu părul prins, nu era o femeie, era un peisaj acoperit cu frumuseţea unui artist îndrăgostit.

Absentează... El o desenează, dar mintea ei e departe, iar privirea ei e pierdută în zare. Cu buzele uşor întredeschise, cu pleoapele uşor ridicate, dându-i o perspectivă somnolentă şi părul acela bezmetic cu câte-o şuviţă şerpuindu-i senzual pe ceafă, toate îi dădeau un aer de eleganţă şi rafinament îmbibat cu răsfăţul unei pensule.

Când muzica pianului vibrează, iar sunetul chinuit al unei viori ne cutremură, imaginea ei se deformează, prinde culori nemaiîntâlnite şi lasă în urma paşilor ei o dâră cenuşie de ignoranţă. Sub unduirile acelui trup înghiţit de simplitate omenească, lumina razelor reflectate pe suprafaţa sticloasă a zăpezii o învăluie în lumină. Păru-i cade ondulat pe spate, iar braţele-i subţiri şi lungi se leagănă graţios pe lângă talia-i subţire. Dacă această marionetă s-ar sparge în bucăţi, şi-ar căuta singură piesele şi le-ar uni cu iubire la loc, sub forma unui puzzle mult prea complex. Cu siguranţă ochii şi-ar pierde strălucirea intrinsecă, iar rafinamentul privirii sale ar dispărea precum firicele de nisip purtate de vântul cald de vară. Ea ar rămâne o stană de piatră sub adierea absentă viscolului. Înlăcrimată şi îndurerată, i-ar fi greu să-şi poate mişca mimica feţei. Îngheţată, distrusă şi suferindă, inima i-ar exploda de amărăciune, iar în sufletul ei ar ninge la infinit.

Aşa şi artistul care i-a dat viaţă în picturile sale, şi-a amintit ca întotdeauna, pe fundal, să picteze şi o ninsoare cruntă pentru ca toată lumea să ştie ce zbucium răsufla neîmblânzit în sufletul ei...

Nevoia de ,,cineva", ura de sine

Ai avut vreodată căcatul ăla de sentiment că ai ajuns de unde ai plecat? Exact. Ăla. Parcă eşti în aceeaşi mocirlă de acum nu ştiu cât timp şi îţi vine să te urci pe pereţi. În fine, trece şi asta peste câteva luni...
Am ajuns să regret enorm că nu am luat decizia corectă de a mă muta acum câţiva ani. Nu că ar fi târziu, dar nu ştiu... Timpul le rezolvă pe toate. Sunt sigur c-aş fi avut altă viaţă -  Oriunde e mai bine decât aici! Rămân la părerea mea...
Să fiu totuşi raţional. Nu-mi plac aventurile şi nici să-ţi bată cineva joc de mine. Nu sunt genul ascunzişurilor şi a mediocrităţii. Prefer să mi se spună în faţă ceea ce se gândeşte despre mine, dar cum nu mai există asemenea specimene prin oraşul ăsta, o lăsăm baltă şi mergem mai departe. Nu poţi aduce pe cineva la nivelul tău. Nici gând!

Daaaar... ai simţit vreodată că ţi-e aşa de dor de unele persoane, încât le-ai scoate din vis doar pentru a le îmbrăţişa? Te-a durut oare întregul corp de nu mai poţi suporta dorul de acele persoane? Dorul este un sentiment comun şi totuşi străin în zilele noastre... Se întâmplă să ne fie dor de un anumit gust, de o anumită mâncare, de un anumit gest, de un anumit loc sau de un moment trăit cu ceva timp în urmă... Dacă irosim cuvântul ,,dor" pe atâtea lucruri reci, cum rămâne cu acel sentiment... acel fior care îţi e strigăt din fiecare celulă a corpului? Să o numesc ,,dorinţă"? Dar cum să fie dorinţa mai presus de verbul ,,a dori"? Ceva a ajuns o nevoie, o necesitate.
A-ţi fi dor înseamnă a te lăsa purtat pe aripile vântului ca să ajungi în gândul acelor persoane, a te înveli în fiecare seară cu umbra inimii lor, a asculta ciripitul păsărilor crezând că poate îţi vor transmite un mesaj din partea lor...

Vreau... vreau şi eu pe ,,acel cineva" care atunci când sunt supărată şi vreau să plec, să vină după mine... acel cineva care atunci când mă uit atent la el să înţeleagă ce vreau... acel cineva care atunci când îl resping să vină să-mi spună ,,te iubesc!", atunci când sunt furios să-mi spună cât de simpatic sunt, atunci când îi spun că am mare nevoie de ea, să înţeleagă că eu vreau mai mult şi nu înainte de toate, să mă facă să înţeleg că viaţa e frumoasă alături de cei la care ţii şi pe care îi iubeşti...

Stau, ascult muzică şi mă gândesc la ce se va întâmpla...






Compunere speciala dedicata   colegei mele , Alexandra  !

Testimonial

Totul porneşte din nimic. Totul porneşte de la a fi tu însuţi, de a fi sincer cu tine şi cu cei din jur. Totul porneşte din propria experienţă de viaţă şi, uneori, recunosc  că din intuiţie…probabil. Trăim de-a lungul vieţii un amalgam de cunoaşteri, de incursiuni contra propriului eu şi ne este greu să decidem ce vrem să facem cu viaţa noastră. Şi într-un fel e bine pentru că avem posibilitatea de a învăţa din propriile greşeli, deşi uneori suntem tentaţi să le facem din nou.
Dar vine un moment când ne maturizăm, ne oprim şi privim în urmă. Uneori cu regret, alteori cu mândrie. De cele mai multe ori cu mânie şi cu amarul ” ce-ar fi fost dacă…”. Recunosc că această sintagmă mă caracterizează şi mă face să devin un eu mai superficial, ataşat într-un fel au altul de trecut. Fără să mă călăuzească cineva în viaţă, a trebuit să înfrunt obstacole şi experienţe care m-au format ca şi individ.

Dar în fond, sunt doar un visător. Visez ca voi toţi la planuri care sper că într-o bună zi se vor concretiza şi vor deveni tangibile. Visez la o carieră de succes, la o afacere proprie, visez să-mi întemeiez o familie, să am propria locuinţă. Şi ştiu sigur că încet-încet, prin multă muncă şi dăruire, voi reuşi tot ceea ce mi-am propus.
Revenind la experienţele de viaţă care ne schimbă caracterul, care ne modelează personalitatea şi ne face să vedem lumea cu alţi ochi. Ne confruntăm cu experienţe definitorii pentru modul în care percepem, analizăm şi sintetizăm viaţa. Şi toate au venit pe rând….
De curând am descoperit ce înseamnă să iubesc cu adevărat. Să simt iubire, să primesc înapoi fără să o cer. Credeam în dragoste şi înainte, dar nu ştiam cum e să simţi asta. Simţi că totul începe de la zero şi percepi universul tău paralel cu cel al fiinţei iubite. Toate acţiunile devin involuntare. Nu ştii cum se instalează sentimentul de dragoste, nu îţi dai seama cum se manifestă, cum se amplifică şi cum se permanetizează. Pur şi simplu, îl resimţi în toată forţa sa în momentul când deja afirmi “Sunt îndrăgostit!” Da, sunt şi eu! Şi mă bucur că pot descoperi, după multe căutări ceva care să simt că este unic. Am mai iubit? Da, am mai iubit. Am iubit chiar la modul disperat, încât să nu văd sau să mai aud pe altcineva în jurul meu. Deziluziile nu au încetat să apară. Dar nu a contat! Nu a contat că m-am făcut poate de râs în faţa cunoscuţilor, prietenilor, familiei… Am fost fără pic de experienţă. Nu mă laud că acum aş avea-o. Niciodată nu voi putea spune că am suficientă experienţă pentru a-mi justifica greşelile. Când sunt vinovat, recunosc, plec capul şi merg mai departe încercând să îndrept cele cauzate în urma greşelilor mele. Nu am învinovăţit pe nimeni niciodată. Am răspuns, am recunoscut adevărul, oricât de dur ar fi fost. Aşa e cel mai bine: să-ţi recunoşti greşelile, să încerci să le repari şi să nu le mai repeţi niciodată. De data asta nu vreau să gresesc. Un instinct  îmi spune că nu greşsesc şi că drumul pe care merg este unul sigur. Ştiu! Mă precipit poate sau impresia asta o las.
Şi voi mă trageţi de mânecă şi mă avertizaţi ” Eşti sigur că e bine?” Da, sunt sigur! Şi nu regret nimic din cele de până acum. Nu regret absolut nimic şi nu voi regreta niciodată. “Şi dacă se termină?” Şi dacă se termină înseamnă că aşa a fost să fie. Tot nu voi avea regrete. Şi de ce s-ar termina dacă suntem grijulii cu ceea ce simţim unul pentru altul? De ce să ne gândim la sfărşit? Doar pentru că o zicală ne aruncă în faţă adevărul că orice început are şi un sfârşit? Prefer să merg înainte ignorând toate limitele impuse de zicale, vorbe şi alte păreri. Atât cât mergem împreună ţinându-ne de mână şi ne purtăm grijă unul celuilalt, această poveste poate fi eternă!
Şi acum închei prin a vă spune doar atât: Aveţi grijă de voi şi învăţaţi din greşeli.