Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai
punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem
lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care
ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată
cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat,
privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de
altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare
să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am
vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne
încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din
nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în
sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă
şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem
soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală
care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că
nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit
să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin
răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?
Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a
întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi
tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el
odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână
care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni,
mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la
umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza:
mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va
dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru
oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu
pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când
trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza
oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am
fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să
spui: Am obosit! Toţi o facem…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu