A fost o vară toridă. O vară în care
inima a fost împachetată o dată cu bagajele și purtată în locuri
nevizitate. Nu a avut nevoie decât de câteva haine aruncate pe fugă
într-o geantă, și de câteva planuri făcute și alea, mai mult cu viteza
”repede”. Înainte să iasă din casă, s-a privit în oglindă și și-a promis
că va bate și de această dată, provocarea vieții.
Nu a spus nimănui că-și poartă inima
printre bucățele. La ce bun? Nu avea nevoie de menajare. A închis de tot
internetul și orice mijloc de informare, și a pășit în afara zonei de
confort. Și a început să dea. Să ofere. Tot ce mai avea de oferit.
Pentru că de obicei, când pui o plăcuță afară pe care scrie ”inimă în
reabilitare”, înseamnă că tu nici măcar nu vrei încă să te vindeci. Vrei
doar compasiune. Dar ea nu avea nevoie de așa ceva.
Și soarele i-a încălzit părul. Un pic
prea mult, aș zice. Și a lăsat în urmă tot, și a reînceput să fie copil.
Asta era modalitatea ei de-a reînvia. Să râdă până când rămâne fără
aer. Să sară peste cap, pe niște saltele împrumutate. Să fugă noaptea
țipând pentru că a văzut un păianjen. Să se spele pe dinți într-un
pahar. Să scoată limba către copii. Să cânte tare și fals, deși știe că
are voce frumoasă. Să-i îmbrățișeze pe ceilalți până când îi dor
coastele.
”Tu parcă ai 17 ani” îi spuneau ceilalți
amuzați. Atunci râdea și ea, și mai făcea o năzbâtie. Până când s-a
terminat vara. În toamnă, și-a desfăcut bagajele. Și-a privit inima.
”Ei, cum e? Ești puternică, copil ce
ești, așa cum ți-am zis?” s-a interesat el. ”Dar cum alfel?” spuse ea
curajoasă. Și i-au dat lacrimile. Și a plâns, pentru prima oară după
toată vara, în toamnă. ”Ești o copilă, asta ești! Fii puternică!” strigă
el, crezând că așa o provoacă să fie dură.
A strâns din dinți, și-a șters lacrimile și i-a spus: ”Ție îți pasă, jucător de mingi?”.
”Toată viața o să-mi pese”. Și s-a făcut liniște. Și e toamnă, iar ea are din nou 17 ani…
Și e puternică, așa ca vântul care tocmai bate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu