Toate drumurile duc spre noi

Am încercat să fugim unul de altul. Câteodată pe rând, alteori deodată. Asta de când am descoperit că sentimentele noastre sunt mai puternice decât credeam. Nu mai era o simplă simpatie. Era altceva. Ceva ce nu am mai cunoscut până atunci. Ceva care ne ţinea treji toată noaptea, ceva care ne făcea să ne dorim să vorbim mereu, câte 6-7 ore pe zi. Ceva care ne făcea să zâmbim cu gura până la urechi, în timp ce în partea stângă a pieptului simţeam cum ceva ia viaţă.

Şi a luat viaţă cel mai minunat sentiment din toate. Acel sentiment în care uneori, din 10 motive să fim supăraţi unul pe altul, şi doar 1 motiv să ne găsim câte o scuză,  să alegem unicul motiv. În care să ne dorim să cunoaştem cât mai multe despre celălalt, despre pasiunile noastre, despre visele noastre, despre dorinţele noastre.

De câteva ori, în fuga noastră, am decis să nu ne mai uităm în urmă. Să mergem doar înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi am mers, şi de fiecare dată am dat iar de noi. Fie că ne-am întâlnit întâmplător cu o persoană care să ne aducă aminte unul de altul, fie că m-ai zărit dintr-o mulţime de 30.000 de oameni, fie că te-am regăsit în toate locurile şi-n toţi oamenii, fie că…

Şi-atunci am descoperit. Când la doi oameni le e dat să se întâlnească, toate drumurile duc într-acolo. Şi melodia aia care cântă la radio, şi albastru, culoarea ta preferată, şi numărul tău, şi paşii mei… toate sunt drumuri care duc spre noi. Puţin câte puţin. Pas cu pas. Până când vom păşi împreună pe acelaşi drum.