Cred că te voi iubi multă, multă vreme de acum încolo.

Ai avut vreodată senzaţia că ai ratat şansa vieţii tale? Că ai văzut trenul trecând prin faţa ochilor tăi, la un milimetru de tine, retezându-ţi respiraţia şi aşa agitat?  Şi că-n urma ei nu a mai rămas decât un curent de aer puternic şi rece, care a făcut sufletul să ţi se cutremure?

Trenul meu este ea. A trecut prin viaţa mea cu-o viteză care-a clătinat tot. Gândurile mele, credinţele mele, presupunerile şi ideile mele. Şi nu cea din urmă, m-a clătinat pe mine. M-a clătinat cu aşa o putere, că m-a desfiinţat bucăţică cu bucăţică şi m-a reinventat în ceva mult mai bun. M-a durut, nu spun că nu m-a durut, ba chiar mai mult ca niciodată. Dar a fost o durere  pe care am suportat-o cu zâmbetul pe buze, ştiind că am lângă mine visul meu.

Nu pot să nu mă întreb dacă asta a fost tot. Dacă viaţa mea a constat în acele momente pe care şi le-ar fi dorit oricine de pe acest pământ. Iar dacă nu, nu-mi pot imagina alte momente care să le întreacă pe cele prin care am trecut. Sau altă persoană. Şi tremur de frica gândului că voi fi şi eu unul din acele persoane care voi trăi alături de cineva, altcineva decât ea, şi mă voi uita mereu spre locul lăsat gol… Mă tem să nu fiu un pasager dintr-o gară pustie, însoţit de persoana înlocuitoare.

I-am lăsat senzaţia de om puternic, ca să poată pleca liniştit. Şi sunt un om puternic. Singura mea slăbiciune este ea. Şi totuşi, trăiesc cu senzaţia că ne sacrificăm unul pentru altul. Ea, că nu vrea să-i car bagajele trecutului. Eu, că nu vreau să sufere. Nu ştie că aş alerga ţopăind cu bagajele ei

în spate. Şi poate tot aşa, nici eu nu ştiu că ar suferi fericita. Pentru mine. Paradoxal, ştiu.
Este seara în care simt gustul plecării grăbite şi inima încă îmi trepidează de la acceleratul de pe loc

Intre iubire si confort

Daca ar fi sa alegi intre bataile inimii rapide sau un puls regulat, dar sigur, ce-ai alege? Cei care-au ales siguranta, spun ca asta e cea mai buna alegere. Insa, cei care au ales cu inima palpitand, au o sclipire in privire, desi de multe ori e udata cu lacrimi.

Pana acum, ti-as fi spus sa alegi adrenalina. Asta si pentru ca sunt un iubitor al senzatiilor tari. A momentelor care-mi fac inima sa tresalte si sa contracte muschii. Si-asa am facut. Am ales fluturii, fara sa fiu dispus sa fac compromisuri. Sa ma multumesc cu o parte din emotie, sau cu jumatate de iubire. Mereu am fost adept al intregului, si-am afirmat ca decat cu cineva care nu-mi face inima sa o ia razna, mai bine deloc.

Pana ultima oara, cand mi-a luat inima razna de tot, si a inceput sa se plimbe de una singura, bezmetica, prin inima altcuiva. Ii placea mai mult acolo, decat la ea acasa. Si-a iesit ciuruita. Matura, imbatranita, fara pic de inocenta rozalie ce altadata o caracteriza. O inima care nu mai putea fi naiva, pentru ca a aflat ce s-a ferit atata timp sa afle: iubirea nu castiga mereu. Uneori pierde.

Si-acum, ma gandesc de doua ori inainte sa raspund. Ce sa alegi? Bataie puternica, sau puls regulat? Poate ca vorbeste oboseala din inima mea, dar acum as fi dispus sa spun ca uneori e bun si pulsul regulat. Ca acea stabilitate, siguranta a omului de langa tine, liniste exterioara si interioara, nu e chiar de lepadat, pentru niste momente de rai al iubirii.

Totusi… cand inchid ochii inca nu ma pot decide daca sunt gata sa renunt la visul meu. La EA. La iubirea care sa-mi faca ochii sa sclipeasca. Dar stiu ca nu mai pot condamna pe cei care aleg varianta mai sigura. Pe cei care aleg confortul sufletesc.

Iubirea care-ti taie rasuflarea nu e pentru toti oamenii. Unii nu pot sa stea un minut fara sa respire. Altii, ca mine, s-au obisnuit cu lipsa de aer.

Când (ţi-e) DOR…

Am înţeles de ce cuvântul “dor” e aşa de intens. De ce, de dor, uneori poţi muri. De ce, de dor, eşti în stare să faci cele mai nebuneşti lucruri. De ce, când ţi-e dor, simţi că tu eşti prea mic, camera e prea mică, lumea e prea mică. De ce aerul se comprimă, iar ţie-ţi vine să alergi de nebun, poate, poate uiţi de dor.

Pentru că atunci când ţi-e dor,

DOR şi amintirile pe care le-ai adunat cu persoana respectivă. Apar prin faţa ochilor tăi ca stafii care-ţi bântuie inima.

DOR minutele petrecute departe, când ar fi trebuit să fie aproape…

DOR alegerile făcute poate mult prea pripit.

DOR privirile celorlalţi care caută în tine să vadă dacă suferi îndeajuns de mult.

DOR toate planurile făcute împreună, şi acum abandonate într-un colţ. Uitate…

DOR cuvintele şoptite în miez de noapte, cu iz de “te…”. Dor şi cuvintele nerostite.

DOR nopţile în care aştepţi un semn, sau măcar o intervenţie Divină în care să afli dacă e bine.

DOR toate zâmbetele senine şi liniştite din trecut, pentru că acum lacrimile-şi amintesc de ele cam des.

DOR gesturile frumoase făcute altei persoane, şi nu ţie.

DOR toate aceste DORURI, pentru că ştii că nu poţi să faci nimic decât să stai pe genunchi şi să te rogi. Şi, totuşi, acesta este gestul cel mai măreţ pe care-l poţi face pentru cineva. Să-l porţi în rugăciune.

Iată de ce, când spui că ţi-e  dor, o întreagă lume nevăzută se înfioară…